striga

Vezi și : Striga, strigã, strigă, štriga

română

Din latină *strigare (< strix, -gis, „bufniță”).

I.

(v.intranz.) a scoate sunete puternice, țipete; a răcni.
Striga cât îl ținea gura.
a semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete.
Strigă de durere.
(despre animale și păsări) a scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei.

II.

(v.tranz.) a spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința.
(v.intranz.) a se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare.
a cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci.
Strig un nume.
(v.intranz.) a se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie.
(v.tranz.) a chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele).
(înv.) a chema la armată; a mobiliza.
(v.tranz.) a face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare).
(v.tranz.) a se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli.
(v.tranz. impers.) a purta numele..., a se numi, a se chema...
(v.intranz.) a spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri.

I.

1: țipa, urla, zbiera, (înv. și reg.) toi, (înv.) chema
2: răcni, țipa, urla, zbiera, (reg.) țivli, (Transilv.) puhăi, (Transilv. și Maram.) țipoti, (fam. fig.) se sparge

II.

a scoate strigăte; a țipa

Din striga.

Din strigă.

striga