Alianța polono-română
Alianța polono-română a constant într-o serie de tratate semnate în perioada interbelică de A Doua Republică Poloneză și Regatul României. Primul tratat a fost semnat în 1921 și împreună, tratatele au format o bază a bunelor relații dintre cele două state care au fost menținute până la începutul celui de-al doilea război mondial.
Contextul european
[modificare | modificare sursă]
Imediat după Primul Război Mondial, tratatele de pace au recunoscut reînființarea statului polonez pentru prima dată după 100 de ani. România a ieșit din război ca o națiune victorioasă, mărindu-și teritoriul (vezi și România Mare). Ambele state aveau motive serioase să încheie aceste tratate.
Stabilind contacte cu Polonia în ianuarie-februarie 1919 (după vizita lui Stanisław Głąbiński la București),[1] România a început să se orienteze către o alianță de cordon sanitar împotriva Rusiei bolșevice și nou-creatului Comintern. Proclamarea Republicii Sovietice Ungaria și Revoluția Germană, capturarea Orașului Odesa de către Armata Roșie[2] i-a alarmat pe politicienii din ambele state. Diplomatul Czesław Pruszyński raporta Guvernului Polonez:
"Un baraj care poate pune capăt la presiunea bolșevică către vest este constituită din Polonia la Nord și România la sud. [...] Există o necesitate naturală, dar de asemenea o necesitate istorică, care pun bazele pe un interes mutual între România și Polonia, o alianță militară în fața amenințării comune cu care ne confruntăm"[3]
România nu a fost implicată în războiul polono-sovietic, dar a acceptat și sprijinit tranzitul forțelor militare poloneze pe teritoriul său. Potrivit unui alt raport al lui Pruszynski, România a falicitat tranzitul locuitorilor polonezi din Rusia în zonele lor de origine și a furnizat armament și produse agricole la prețuri preferențiale. În acest context, Armata Română a intervenit în războiul polono-ucrainean împotriva Republicii Populare Ucraina de Vest (creată în Galicia în vara acelui an), ajutându-i pe polonezii din Pokuttya.
Contele Aleksander Skrzynski, acționând cu sprijinul liderului polonez Ignacy Jan Paderewski și Jozef Pilsudski, a transmis o ofertă către Guvernul Român condus de Ion. I. C. Brătianu pentru a participa la viitoarea administrare a Ucrainei în întregime (august 1919), oferta a fost din nou transmisă după ce Skrzynski a devenit ambasador în România[4]. Alexandru G. Florescu, ambasadorul României la Varșovia, a raportat înapoi la București că planul pentru o administrație militară comună era:
"[...] o inexactitate și o fantezie pe care cred că nu ar trebui să fie luată în considerare pentru orice altceva decât pentru a face un bilanț"[5]
Fiind de acord cu aprecierea lui Florescu, cabinetul lui Brătianu si-a exprimat dorința de a stabili contacte cu Republica Populară Ucraina.[4] În 1920, un plan similar a fost propus de Pilsudski însuși Guvernului Alexandru Averescu. Oferta era mult mai specifică, indicând avea să își extindă administrația către est (țărmul Mării Negre, Odesa și Transnistria).[4] Averescu a refuzat propunere pentru că ar fi implicat țara în Războiul Civil Rus.[4]
Primul tratat
[modificare | modificare sursă]