PLATON SI ORNITORINCUL INTRĂ
ÎNTR-UN BAR...
Thomas Cathcart & Daniel Klein
mic tratat de filosdotică
THOMAS WlLSON CaTHCART s-a născut în 1940, a absolvit Liceul Needham din
Massachusetts în 1957 și Harvard College în 1961. A urmat cursuri la diverse
seminarii teologice, printre care University of Chicago Divinity School, McCormick
Theological Seminary și Bangor Theological Seminary. După încheierea studiilor a
lucrat în asistența socială, ocupându-se de membri ai grupărilor din Chicago, a
fost șef al comitetului executiv al Spitalului Mercy din Portland și a manageriat un
cămin filantropic pentru persoanele infectate cu HIV/SIDA. Platou și ornitorinad...,
scrisă împreună cu prietenul său de o viață Daniel Martin Klein, a fost inițial
refuzată de patruzeci de edituri. Acceptată spre publicare de Harry N. Abrams, a
devenit la scurt timp bestseller internațional, fiind tradusă în peste douăzeci de
limbi.
Daniel Martin Klein s-a născut în 1939 și a studiat împreună cu Thomas Wilson
Cathcart la Liceul Needham din Massachusetts și la Harvard College. A lucrat ca
scenarist pentru emisiuni umoristice și concursuri televizate, scriind texte pentru
comici ca Flip Wilson, Lily Tomlin și David Fry. A publicat peste treizeci de volume,
atât ficțiune, cât și non-ficțiune, printre care și o serie polițistă cu Elvis în rol de
detectiv. După succesul volumului Platou și ornitorinad... și al continuării intitulate
Aristotcl și furnicarul merg la Washington (în pregătire la Editura Nemira), el și
Cathcart au căpătat porecla „Tipii cu filosofia“. în prezent lucrează la cel de-al
treilea volum de filosofic prin bancuri, intitulat Heideggcr and a Hippo Walk through
Tltose Pearly Gatcs. Ambii trăiesc în New England alături de soțiile lor.
In amintirea bunicului nostru filosofic, GROUCHO MARX, care a rezumat
sugestiv esența ideologiei la care aderam, când a spus: „Astea sunt
principiile mele; dacă nu-ți plac, am și altele."
FILOSDOTICA
O introducere
DIMITRI: Dacă Atlas susține Pământul, cine-1 susține pe Atlas?
TASSO: Atlas stă pe carapacea unei țestoase.
DIMITRI: Și țestoasa pe ce stă?
TASSO: Pe o altă țestoasă.
DIMITRI: Și țestoasa asta pe ce stă?
TASSO: Dragul meu Dimitri, sunt numai țestoase pana jos!
Acest fragment de dialog din Grecia antică ilustrează perfect noțiunea
filosofică de regres la infinit, un concept care se impune atunci când ne
întrebăm dacă există o Primă Cauză - a vieții, a universului, a timpului și
spațiului și, mai semnificativ, a unui Creator. Ceva trebuie să-1 fi creat pe
Creator, așa că șirul - de țestoase eventual - nu se poate opri la el. Sau după
el. Sau la cel de după el. Sunt numai Creatori până jos - sau până sus, dacă
asta e direcția potrivită pentru a-i căuta pe Creatori.
Dacă ți se pare că regresul la infinit te duce rapid către nicăieri, ai putea lua
în considerare doctrina de tip creația ex tiihilo - creație din nimic - sau, așa
cum s-a exprimat John Lennon într-un context ușor diferit: „înainte de
Elvis, nu a existat nimic."
Dar să ne aplecăm din nou urechea spre Tasso. Pe lângă faptul că elucidează
problema, replica sa - „sunt numai țestoase până jos" - are în mod cert
sonoritatea unei poante. Tii-riiiii-btiin!
Iar acest lucru nu ni se pare surprinzător. Structura și sucu-lența unei
anecdote pe de o parte și structura și suculența unui concept filosofic pe de
alta au la bază același material; ambele „gâdilă" mintea în mod similar.
Motivul este simplu: filosofia și anecdotele au izvorât dintr-un impuls
identic - acela de a ne buimăci modul în care percepem lucrurile, de a
întoarce lumea cu susul în jos și a scoate Ia lumină adevărurile ascunse,
adesea stânjenitoare, despre viață. Ceea ce un filosof numește revelație
pentru un glumeț e doar o poantă.
Să luăm spre exemplu următoarea anecdotă clasică. La suprafață, pare
delicios de ilară, dar la o privire mai atentă face trimitere directă la însăși
esența filosofiei empirice a britanicilor: pe ce tip de informații despre lume
ne putem baza.
Morty vine acasă și-și găsește soția în pat cu cel mai bun prieten al lui, Lou,
ambii goi. Nici nu apucă să deschidă bine gura, că Lou sare din pat și zice:
- înainte să faci ceva, amice, răspunde-mi la asta - ce-o să crezi acum, ce-ți
spun eu sau ce văd ochii tăi?
Contestând primatul experienței senzoriale, Lou întreabă de fapt ce tip de
date sunt certe și de ce. Există oare o anumită modalitate de a acumula
informații despre lume - văzul, de pildă -mai de încredere decât altele - să
zicem un efort de credință prin care Morty acceptă explicația oferită de
Lou?
Iată un alt exemplu de filosdotică, de această dată o variațiune oe tema
raționamentului prin analogie, care afirmă că, dacă două efecte sunt
similare, trebuie să fi avut o cauză similară:
Un bătrânel de nouăzeci de ani vine la medic și-i spune:
- Doctore, tânăra mea soție de optsprezece ani așteaptă un copil.
Medicul îi răspunde:
- Permite-mi să-ți spun o poveste. Un om s-a dus la vânătoare, dar în loc de
pușcă și-a luat din greșeală umbrela. Când un urs s-a repezit la el, omul a
ridicat umbrela, a tras și l-a împușcat.
- Imposibil! exclamă bătrânul. Altcineva trebuie să fi împușcat ursul!
La care medicul replică:
- Exact ceea ce voiam și eu să spun!
Nici n-ar putea exista o ilustrare mai sugestivă a raționamentului prin
analogie - un truc filosofic utilizat în prezent (în mod eronat) pentru a
susține ipoteza designului inteligent (de pildă, dacă există un glob ocular,
musai trebuie să fie în cer un designer de globi oculari).
Am putea continua astfel la nesfârșit - și de fapt o vom face, de la
agnosticism la zen, de la hermeneutică la eternitate. Vom demonstra modul
în care conceptele filosofice pot fi explicitate prin intermediul anecdotelor
și, de asemenea, vom vedea cât
de numeroase sunt glumele care au în substrat fascinante idei filosofice. Dar
stați puțin, nu cumva cele două noțiuni sunt similare? Putem să revenim la
acest subiect?
Studenții care vin la cursurile de filosofie speră de obicei să-și poată face o
idee cu privire la, să zicem, sensul lumii și al vieții, dar constată că un ins
smotocit, în sacou și pantaloni care nu se asortează, urcă la catedră și începe
să le țină o lecție despre sensul „sensului".
Să începem cu începutul, spune el. înainte de a răspunde la orice întrebare,
fie ea măruntă sau de mare însemnătate, trebuie să înțelegem ce semnifică
întrebarea în sine. Ascultându-1 fără prea mare tragere de inimă,
descoperim în scurt timp că lucrurile pe care Ie spune insul în cauză sunt al
naibii de interesante.
Așa e filosofia și așa sunt filosofii. întrebările nasc alte întrebări,
ajungându-se astfel la generații întregi de întrebări. Sunt numai întrebări
până jos.
Putem începe cu cele fundamentale, de pildă: „Ce sens are totul?" sau
„Există Dumnezeu?" ori „Cum pot fi eu însumi cu adevărat?" și „Am
nimerit cumva la alt curs?" în scurt timp vom constata însă că trebuie să ne
punem alte întrebări, pentru a putea răspunde la primele. Acest proces a dat
naștere unei game variate de discipline filosofice, fiecare aplecându-se
asupra anumitor Mari întrebări și încercând să răspundă la cele din substrat.
Mai aveți și alte întrebări?
Astfel, pentru a găsi răspunsul la „Ce sens are totul?" vom apela la
disciplina numită metafizică, iar pentru a afla dacă „Există Dumnezeu?" va
trebui să ne îndreptăm spre filosofia religiei. „Cum pot fi eu însumi cu
adevărat?" se adresează școlii existențialismului, pe când „Am nimerit
cumva la alt curs?" este tratată de noul domeniu filosofic intitulat
metafilosofie, care își pune
întrebarea „Ce este filosofia?" Și așa mai departe, cu fiece sferă filosofică
abordând tipuri diferite de întrebări și de concepte.
Am structurat această carte nu cronologic, ci în funcție de întrebările pe
care le-am avut în minte când am intrat la primul nostru curs de filosofie
generală și apoi la cursurile specializate pe discipline filosofice. Interesant
este faptul că, din întâmplare, o serie întreagă de anecdote ocupă exact
același teritoriu conceptual ca aceste discipline. (Noroc chior? Sau la urma
urmei chiar există un designer inteligent?) Și există un motiv foarte serios
pentru care totul este atât de interesant: când am ieșit de la acel prim curs,
eram amândoi atât de năuciți și de confuzi, încât am fost siguri că n-o să
pricepem o iotă din materia asta imposibilă. Și în clipa aceea un absolvent
al cursului s-a apropiat zglobiu de noi și ne-a spus gluma cu Morty care
vine acasă și își găsește soția în pat cu cel mai bun prieten al lui.
- Ei, vezi, asta-i filosofie! a exclamat apoi.
Noi îi spunem filosdotică.
THOMAS CATHCART
DANIEL KLEIN August 2006
METAFIZICA
Metafizica abordează Marile întrebări în mod direct: Ce este existența?
Care e natura realității?
Avem liber-arbitrn? Câți îngeri pot dănțui pe un vârf de ac? Și de câte
persoane este nevoie pentru a schimba un bec?
DIMITRI: Ceva mă tot frămână în ultima vreme, Tasso.
TASSO: Ce anume?
DIMITRI: Ce sens are totul?
TASSO: Care tot?
DIMITRI: Păi, știi tu, viața, moartea, dragostea... toată sarmaua umplută.
TASSO: Ce te face să crezi că ar avea vreun sens?
DIMITRI: Trebuie să aibă. Altfel viața ar fi...
TASSO: Cum?
DIMITRI: Am nevoie să beau ceva.
TELEOLOGIA
Are universul un scop anume?
Conform lui Aristotel, orice în lume are un telos, adică un țel interior pe
care este menit să-l atingă. O ghindă are telos-ul ei: stejarul; acesta e
„sensul de a fi“ al ghindei. Păsările au și ele unul, la fel ca albinele. Se zice
că în Boston chiar și fasolea are unul al ei. Telos-ul este parte integrantă din
însăși structura realității.
Dacă cele de până acum vi se par abstracte, iată că în anecdota următoare
doamna Goldstein aduce telos-ul cu picioarele pe pământ.
Doamna Goldstein se plimba împreună cu cei doi nepoți ai ei. 0 prietenă se
oprește și o întreabă câți ani au.
- Medicul are cinci ani, iar avocatul, șapte, răspunde ea.
Oare și viața omului are un telos?
Aristotel așa credea, considerând că telos-ul vieții omenești este fericirea - o
convingere contrazisă de alți filosofi în decursul istoriei. Șapte secole mai
târziu, Sfântul Augustin era de părere că telos-ul vieții este iubirea de
Dumnezeu. Pentru un existențialist din secolul XX precum Martin
Heidegger, telos-ul omului este acela de a trăi fără a-și nega adevărata
condiție umană și, în particular, moartea. Fericirea? Ce superficial!
Glumele despre sensul vieții s-au înmulțit la fel de repede ca sensurile
vieții, iar acestea la rândul lor au ținut pasul cu filosofii.
Un discipol a auzit că pe vârful celui mai înalt munte din India trăiește cel
mai înțelept guru hindus, așa că pornește la drum, străbate sate și orașe,
până ce ajunge la vestitul munte. Panta e incredibil de abruptă și de multe
ori omul alunecă și cade. Când în sfârșit atinge vârful cu pricina, e plin de
julituri și vânătăi, dar îl zărește pe guru, șezând în poziția lotus la gura
peșterii lui.
- O, înțeleptule guru, am venit la tine ca să te întreb care e secretul
vieții.
- A, da, secretul vieții, răspunde hindusul. Secretul vieții e o ceașcă de
ceai.
- O ceașcă de ceai? Am bătut drumul până aici ca să aflu sensul vieții,
iar tu-mi spui că e o ceașcă de ceai?!
Guru ridică din umeri.
- Ei, atunci poate că nu e o ceașcă de ceai.
Acest guru știe că a încerca să formulezi te/os-ul vieții este o afacere
dificilă. Și mai mult decât atât, nu e treaba oricui să-și vâre nasul în oala sau ceașca - respectivă.
Există o deosebire între telos-ul vieții - ceea ce sunt menite ființele umane
să fie - și țelul vieții unui individ anume, ce vrea el să fie. Oare Sam,
dentistul din povestea următoare, caută cu adevărat fc/05-ul universal al
vieții sau își vede doar de ale lui? Fiindcă în mod cert mama sa are propria
ei idee despre telos-ul vieții fiului ei.
Un dentist din Philadelphia, Sam Lipschitz, s-a dus în India să afle care este
sensul vieții. Au trecut luni întregi și mama lui n-a mai primit nici un semn
de la el. în cele din urmă, femeia ia un avion spre India, ajunge și întreabă
de cel
mai mare înțelept de acolo. Este îndrumată către un ashram, dar la poartă
paznicul îi spune că trebuie să aștepte o săptămână pentru o audiență la guru
și că, atunci când va fi primită, va avea voie să rostească doar trei cuvinte.
Femeia așteaptă, pregătindu-și cu grijă vorbele. Când în sfârșit i se permite
să meargă la guru, îi spune:
- Sam, vino acasă!
Dacă veți căuta în dicționar termenul „metafizică", veți afla că el derivă din
titlul unui tratat al lui Aristotel și că se referă la întrebări cu un nivel de
abstractizare aflat dincolo (tneta) de observația științifică. Acesta se
dovedește a fi un caz de ceea ce în latină ar fi numit coțcărie post hoc. De
fapt, Aristotel nu și-a numit tratatul „metafizică", și nu pentru faptul că
aborda întrebări aflate dincolo de domeniul științific. Numele i-a fost dat în
secolul I d.Hr. de un editor al operelor aristoteliene, care a ales acest titlu
fiindcă respectivul capitol se afla „dincolo" (adică venea după) tratatul de
fizică.
ESENTIALISMUL
Care este structura realității? Care sunt atributele specifice care fac ca
lucrurile să fie ceea ce sunt? Sau, așa cum obișnuiesc filosofii să spună, care
sunt atributele care fac ca lucrurile să nu fie ceea ce nu sunt?
Aristotel a stabilit o distincție între proprietățile esențiale și cele
accidentale. După părerea lui, proprietățile esențiale sunt cele în lipsa
cărora un lucru n-ar fi ceea ce este, iar proprietățile accidentale sunt cele
care determină cum este lucrul respectiv, nu ce este. Spre exemplu, el
considera că raționalitatea este o caracteristică esențială a ființei umane și,
cum Socrate era o ființă umană, capacitatea lui de a raționa era esențială
pentru a fi Socrate. Fără această proprietate, Socrate pur și simplu n-ar fi
fost Socrate; n-ar fi fost nici măcar o ființă umană, și deci cum ar fi putut fi
Socrate? Pe de altă parte, Aristotel era de părere că proprietatea aceluiași
Socrate de a fi cârn era doar una accidentală; nasul cârn era o trăsătură ce
arăta cum era Socrate, fără a fi esențială pentru ceea ce sau cine era el.
Pentru a ne exprima altfel, dacă-i luăm lui Socrate capacitatea de a raționa,
nu mai avem de-a face cu Socrate, dar dacă-i facem o operație estetică, va fi
tot Socrate, dar cu alt nas. Ceea ce ne aduce aminte de o altă glumă.
Când a împlinit șaptezeci de ani, Thompson a hotărât să-și schimbe complet
modul de viață, pentru a trăi mai mult. A trecut pe o dietă strictă, a început
să alerge, să înoate, să facă băi de soare. în numai trei luni, a pierdut
cincisprezece kilograme, și-a subțiat talia cu șaisprezece centimetri, iar
pectoralii i s-au mărit cu zece. Suplu și bronzat, decide să pună cireașa pe
tort cu o tunsoare nouă. Când iese de la frizer, un autobuz dă peste el.
Zăcând pe jos, în pragul morții, strigă:
- Doamne, cum mi-ai putut face una ca asta?
Iar o voce din ceruri îi răspunde:
- Ca să-ți spun adevărul, Thompson, nu te-am recunoscut.
Bietul Thompson și-a schimbat câteva dintre proprietățile accidentale, deși
ne putem da seama că în esență este tot Thompson. Lucru de care și el își dă
seama. De fapt, aceste două condiții sunt critice pentru anecdota în sine. în
mod ironic, singurul personaj care nu-\ recunoaște pe Thompson e
Dumnezeu, despre care am crede că este, în esență, atotștiutor.
Deosebirea dintre proprietățile esențiale și cele accidentale este ilustrată de
diverse alte glume similare.
Abe: Să-ți spun o ghicitoare, Sol. Ce e verde, atârnă pe perete și fluieră?
Sol: Habar n-am.
Abe: Un hering.
Sol: Dar heringul nu-i verde.
Abe: Păi, poți să-l vopsești în verde.
Sol: Și nu stă atârnat pe perete.
Abe: Dacă bați un cui în el, o să stea.
Sol: Și nici nu fluieră!
Abe: Ei și? Nu fluieră!
Versiunea de mai jos probabil că nu v-ar aduce multe aplauze la vreun club
de comedie, dar v-ar răsplăti probabil cu o doză de simpatie la întrunirea
anuală a Asociației Filosofilor Americani.
Abe: Care este obiectul „X" care are următoarele proprietăți: culoare verde,
aderență la zid și capacitate de fluierare?
Sol: Nu mă pot gândi la nici un obiect care să corespundă acestei descrieri.
Abe: Un hering.
Sol: Un hering nu are culoarea verde.
Abe: Nu ca o proprietate esențială. Sol, dragule. Dar accidental, un hering
poate fi verde, nu-i așa? la încearcă să-l vopsești și o să vezi.
Sol: Și nu aderă la zid.
Abe: Dar dacă îl bați accidental cu un cui în zid?
Sol: Cum poți să bați accidental un hering în cuie pe perete? Abe: Ai
încredere în mine. Orice e posibil. Asta e filosofia.
Sol: Bine, dar heringul nu fluieră, nici măcar accidental.
Abe: Ei și? Dă-mă-n judecată!
Sol și Abe se întorc spre membrii Asociației Filosofilor Americani, din
rândurile cărora nu se aude nici un sunet.
Sol: Dar ce-i aici, o convenție a stoicilor? Hei, chiar și Nietzsche a stârnit
câteva hohote de râs când s-a luat de Vatican!
Uneori se întâmplă ca un obiect să aibă proprietăți care la prima vedere par
accidentale, dar se dovedesc a fi așa doar în anumite limite, așa cum este
ilustrat în bancul următor:
- De ce este elefantul mare, cenușiu și zbârcit?
- Fiindcă dacă ar fi mic, alb și neted, ar fi o aspirină.
Ne putem imagina un elefant cu dimensiuni reduse; i-am spune un „elefant
mic". Ne putem închipui chiar și un elefant de un maroniu prăfos; i-am
spune „elefant de un maroniu prăfos". Iar un elefant cu pielea nezbârcită ar
fi „un elefant nezbârcit". Cu alte cuvinte, caracteristicile mare, cenușiu și
zbârcit nu trec testul aristotelian de definire a ceea ce este în mod esențial
un elefant; ele descriu de fapt cum sunt elefanții în general și accidental.
Bancul subliniază însă că acest lucru este adevărat doar până la un punct.
Ceva mic, alb și neted ca o aspirină nu poate fi nicidecum un elefant și,
văzându-ne în fața unui asemenea obiect, n-am fi deloc tentați să întrebăm:
„Ce iei acolo, Bob, o aspirină sau un elefant atipic?"
Important este că mărimea, culoarea cenușie și aspectul zbârcit nu sunt
termeni suficient de exacți pentru a fi proprietăți esențiale ale unui elefant.
O anumită gama de dimensiuni și o gama coloristică aparte sunt cele care,
printre alte caracteristici, determină dacă ceva este un elefant sau nu.
Zbârceala, pe de altă parte, ar putea fi o pistă falsă sau, altfel spus, un
hering fluierător.
RAȚIONALISMUL
Să trecem acum la ceva cu totul diferit, o școală de metafizică din care au
izvorât volume de satiră literară absolut fără ajutorul nostru. Există o
singură problemă: glumele n-au poantă.
Când filosoful raționalist Gottfried Wilhelm Leibniz, din secolul al XVIIlea, a spus „Aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile", s-a expus la
nemiloase ridiculizări. Totul a început un secol mai târziu, cu Candide,
simpaticul roman al lui Voltaire despre un tânăr plăcut (Candide) și
mentorul său în ale filosofici, dr. Pangloss (întruchiparea voltairiană a lui
Leibniz). în călătoriile sale, Candide vede biciuiri, execuții injuste, epidemii
și urmările unui cutremur „modelat" după cel care a distrus Lisabona în
1755. Nimic nu poate zdruncina însă convingerea lui Pangloss, că „Totul e
spre bine în cea mai bună dintre lumile posibile". Când Candide dă să-l
salveze de la înec pe Jacques, un anabaptist olandez, Pangloss îl oprește
demonstrându-i că Golful Lisabonei a fost „special format pentru ca
anabaptiștii să se înece în el“.
Două secole mai târziu, musicalul lui Leonard Bernstein Candide, din 1956,
a mai adăugat savoare glumei. în cea mai cunoscută melodie a musicalului,
The Best of AH Possihle Worlds (Cea mai buna dintre toate huni le
posibile), Pangloss și restul distribuției cântă pe versurile lui Richard
Wilbur, glorificând războiul ca o binecuvântare mascată, fiindcă ne unește
pe toți... ca victime ale lui. -Terry Southern și Mason Hoffenberg s-au alăturat și ei distracției cu propria
și obraznica lor versiune, Candy, despre o tânără naivă care își păstrează
optimismul și inocența deși toți bărbații pe care îi întâlnește profită de ea. în
1964, pe baza cărții a fost realizat un film cu o distribuție de zile mari, din
care făcea parte și filosoful Ringo Starr. --- Simpatice chestii, dar care din păcate distorsionează teza expusă de Leibniz.
Acesta din urmă era un raționalist - un termen filosofic aplicabil cuiva care
crede că rațiunea este mai presus de celelalte modalități de dobândire a
cunoașterii (spre deosebire, de pildă, de un etnpirist, care consideră că
simțurile constituie mijlocul primar de accedere la cunoaștere). Leibniz a
ajuns la ideea că aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile raționând
că:
1. Dacă Dumnezeu nu ar fi ales să creeze lumea, aceasta nu ar fi
existat.
2. „Principiul rațiunii suficiente" afirmă că, atunci când există mai
mult de o singură variantă, trebuie să existe o explicație care să arate
de ce a fost aleasă una și nu alta.
3. în cazul lui Dumnezeu care a ales să creeze o lume anume,
explicația se găsește în mod necesar în atributele lui Dumnezeu însuși,
dat fiind că altceva nu exista la momentul respectiv.
4. Fiindcă Dumnezeu este deopotrivă atotputernic și perfect din punct
de vedere moral, trebuie să fi creat cea mai bună dintre lumile posibile.
Dacă stăm să ne gândim, în circumstanțele date, aceasta a fost și
singura lume posibilă. Fiind atotputernic și de o moralitate perfectă,
Dumnezeu nu ar fi putut crea o lume care să fie altfel decât cea mai
bună.
Voltaire, Bernstein, Southern și Hoffenberg au satirizat ceea ce au crezut ei
că voise Leibniz să spună: „Totul este ultra-extra-super." Germanul nu era
însă de părere că nu există rău în lume; el credea doar că, dacă Dumnezeu ar
fi creat lumea oricum altcumva, răul rezultat ar fi fost și mai mare.
Din fericire, dispunem de două anecdote care aruncă într-adevăr o rază de
lumină asupra filosofici lui Leibniz.
gj OAN1F.L Kl.t:iN
Optimistul crede că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Pesimistul
se teme că așa stau lucrurile.
Gluma sugerează că optimistul este de acord cu ideea că aceasta e cea mai
bună dintre lumile posibile, în vreme ce pesimistul are o altă părere. Din
perspectiva raționalistă a lui Leibniz, lumea este pur și simplu ceea ce este;
anecdota reliefează adevărul evident, acela că optimismul și pesimismul
sunt atitudini subiective care nu au nimic de-a face cu modul rațional,
neutru, în care Leibniz descria lumea.
Optimistul: „Paharul e pe jumătate plin."
Pesimistul: „Paharul e pe jumătate gol."
Raționalistul: „Paharul e de două ori mai mare decât ar fi necesar."
Limpede precum cristalul... sau paharul.
INFINIT ȘI ETERNITATE
Realitatea e că, oricât de bună și de frumoasă este sau nu lumea asta, noi ne
aflăm în ea doar pentru o scurtă vizită. Scurtă însă în comparație cu ce? Cu
un număr nelimitat de ani?
Leibniz se plasează exact la cealaltă extremitate față de Dumnezeul înfățișat
în caricatura următoare (a nu fi confundat cu Dumnezeul de sus). Fiind un
raționalist, el
Mi-e puțintel rușine să recunosc, dar tot ce se întâmplă se întâmplă fără
nici un motiv real.
nu s-a mulțumit să spună că totul „s-a întâmplat pur și simplu", ca și cum la
fel de bine s-ar fi putut întâmpla orice altceva. După părerea lui, trebuie să
fi existat un motiv, o rațiune, pentru care fiecare situație a devenit necesară.
De ce plouă mai mult la Seattle decât la Albuquerque? Deoarece condițiile
A, B și C fac imposibilă situația inversă. Date fiind condițiile A, B și C, nici
o altă situație nu ar fi posibilă. Până în acest punct, cei mai mulți dintre noi
ar fi de acord cu Leibniz, mai cu seamă cei care locuiesc în Seattle. El
continuă însă, susținând că nici respectivele condiții (A, B și C) nu ar fi
putut fi altele decât sunt. Ca și cele anterioare lor și cele precedente și așa
mai departe, tot așa, hop și-așa. Acesta este „principiul rațiunii suficiente",
după cum l-a denumit el, care afirmă că motivul, rațiunea pentru care orice
situație actuală este actuală e acela că ar fi fost imposibil să fie altfel. Un
univers fără un volum disproporționat de mare de ploi în Seattle și fără
toate condițiile care au dus la această ploaie n-ar fi univers. Ar fi haos;
universul n-ar mai avea „uni-".
Noțiunea de infinit i-a nedumerit pe metafizicieni de... ei, bine, de o
veșnicie. Non-metafizicienii însă au fost mai puțin impresionați.
Două vaci sunt la păscut. Una se întoarce spre cealaltă și spune:
- Deși valoarea lui n este scrisă de obicei cu cinci zecimale, de fapt
numărul lor este infinit.
A doua vacă se uită la prima și răspunde:
- Muu.
Următoarea anecdotă combină ideea eternității cu o altă piatră de încercare
a conceptelor filosofice, și anume relativitatea:
Medicul îi spune unei femei că mai are șase luni de trăit.
- Și pot să fac ceva în sensul ăsta? întreabă ea.
- Da. Poți să te măriți cu un contabil de la fisc.
- Și cum o să mă vindece asta?
- N-o să te vindece, îi spune medicul, dar cele șase luni care ți-au
rămas o să ți se pară o veșnicie.
Anecdota suscită o întrebare de tip filosofic: Cum se poate ca un lucru finit,
de pildă șase luni, să fie analog cu ceva infinit, adică eternitatea? Cei care
pun această întrebare n-au trăit niciodată alături de un contabil de la fisc.
DETERMINISM VERSUS LIBER-ARBITRU
Și dacă tot suntem aici și acum, avem oare vreun control asupra propriului
nostru destin?
Multă cerneală filosofică a fost consumată în decursul secolelor, în
încercarea de a afla dacă ființa umană este liberă să decidă și să acționeze
sau dacă deciziile și acțiunile noastre sunt determinate de forțe externe:
ereditate, mediu, istorie, soartă, Microsoft.
Tragedienii greci subliniau influența exercitată de caracter și de
inevitabilele lui tare asupra cursului vieții și al evenimentelor.
Când a fost întrebat dacă crede în liberul-arbitru, romancierul din secolul
XX Isaac Bashevis Singer a replicat mucalit: „N-am de ales." (Aceasta este
și poziția adoptată în mod serios de unii filosofi: că suntem obligați să
credem în libertatea noastră de a alege fiindcă altfel nu am avea nici o bază
pentru a crede în responsabilitatea morală; alegerile noastre de tip moral nu
ne-ar mai aparține.)
Recent, ideea că forțe psihologice ce nu pot fi controlate personal ne
determină comportamentul a înlocuit-o pe cea a responsabilității morale în
așa măsură, încât întâlnim acum justificări de tipul celei prin care un acuzat
a pretins că zahărul din gustarea lui l-a determinat să ucidă. De fapt, nu-i
altceva decât „diavolul m-a împins s-o fac“ în veșminte psihologice.
Mai sunt însă și unii determiniști care spun: „Dumnezeu m-a îndemnat s-o
fac. De fapt, Dumnezeu a hotărât totul în univers, până la cel din urmă
detaliu." Baruch Spinoza, filosoful evreu care a trăit în Olanda în secolul al
XVII-lea, și Jonathan Edwards, teolog american din veacul al XVIII-lea, au
fost susținătorii acestui tip de determinism. Uliul, broasca și camionul din
povestea următoare și-au spus probabil că au decis și au acționat, fiecare, în
deplină libertate de alegere.
Moise, Isus și un bătrânel cu barbă joacă golf. Moise dă o lovitură lungă, iar
mingea se duce direct spre iazul din apropiere. Moise ridică crosa, desparte
apele și mingea se rostogolește în siguranță dincolo de iaz.
Isus o trimite tot spre iaz, dar când să cadă în mijloc, mingea rămâne în aer.
Isus merge liniștit pe apă, lovește mingea și o expediază pe iarbă.
Pasa bătrânelului lovește un gard și ricoșează spre stradă, izbește un camion
și este aruncată din nou pe pajiște, îndreptându-se direct spre iaz. Aterizează
pe o frunză de nufăr, de unde o broască o înhață. Un uliu se năpustește,
înșfacă broasca și se îndepărtează în zbor. în vreme ce planează asupra
pajiștii, în ghearele păsării, broasca scapă mingea din gură, iar aceasta se
oprește drept în gaură.
Moise se întoarce spre Isus și-i spune:
- Nu pot să sufăr să joc cu tatăl tău!
FILOSOFIA PROCESULUI
Trebuia să se întâmple și așa ceva: a apărut ia un moment dat un filosof care
s-a îndepărtat de această idee a unui Dumnezeu compulsiv, care își vâră
nasul în orice. In secolul XX, Alfred North-Whitehead a afirmat nu doar că
Dumnezeu este incapabil să determine viitorul, ci, mai mult decât atât, că
viitorul este cel care îl determină pe el. în conformitate cu filosofia
procesului a lui Whitehead, Dumnezeu nu este nici atotputernic, nici
atotștiutor, ci este transformat de evenimente pe măsură ce acestea se
petrec. Sau, așa cum ar putea spune adepții curentului New Age,
„Dumnezeu e... așa... foarte evoluat."
Alvin lucrează în atelierul lui, când aude o voce bubuitoare venită de sus,
care spune:
- Alvin, vinde-ți afacerea!
0 ignoră, dar vocea continuă zi după zi:
- Alvin, vinde-ți afacerea pentru trei milioane de dolari!
După câteva săptămâni de insistențe, Alvin cedează și își vinde atelierul.
Vocea continuă:
- Alvin, du-te la Las Vegas!
El întreabă de ce.
- Alvin, ia cei trei milioane de dolari și du-te la Las Vegas.
Alvin se supune, pleacă la Las Vegas și intră într-un cazinou. Vocea spune
iar:
- Alvin, du-te la masa de blackjack și joacă toată suma pe o singură mână!
Alvin ezită, dar până la urmă face așa cum i s-a cerut.
Primește cărțile și are optsprezece. Crupierul are șase.
- Alvin, cere o carte!
- Poftim?! Crupierul are...
-Cere o carte!
Alvin cere o carte și primește un as. Nouăsprezece. Răsuflă ușurat.
- Alvin, mai cere o carte!
- Ce?!
-MAI CERE O CARTE!
Se conformează și primește iar un as. Are douăzeci.
- Alvin, cere încă o carte! comandă vocea.
- Am douăzeci! urlă Alvin.
- CERE ÎNCĂ O CARTE! bubuie vocea.
- Dă-mi o carte, spune Alvin.
Și mai primește un as. Douăzeci și unu!
Iar vocea bubuitoare se aude din nou:
- Incredibil! Mi-a ieșit!
Hei, chiar e interesantă ideea unui Dumnezeu care se poate lua pe sine prin
surprindere.
PRINCIPIUL PARCIMONIEI
Dintotdeauna a existat în filosofic un curent antime-tafizic, culminând cu
triumful viziunii științifice asupra lumii, din ultimele două secole. Rudolf
Carnap și Cercul de la Viena (care, în ciuda părerilor des întâlnite, nu este
un grup disco din anii șaptezeci) au mers până acolo încât au propus
eliminarea metafizicii, ca fiind doar speculații iraționale, înlocuite de știință.
Rudy și Cercul lui s-au inspirat din lucrările teologului din secolul al XlVlea William Ockham, care a enunțat principiul parcimoniei, cunoscut și ca
„briciul lui Ockham". Acest principiu afirmă că „teoriile nu trebuie să fie
mai complexe decât este necesar". Sau, așa cum l-a exprimat Ockham în
termeni metafizici, teoriile nu ar trebui să „multiplice entitățile în mod nonnecesar".
Să presupunem că Isaac Newton ar fi văzut mărul căzând și ar fi exclamat:
„Am priceput! Merele sunt prinse la mijloc între gremlinii care le trag în sus
și trolii care le trag în jos, iar trolii sunt mai puternici!"
Ockham ar fi replicat: „Bine, Isaac, teoria ta ține seama de toate datele
observabile, dar ai grijă și respectă principiul: ține-o cât mai simplă!"
Carnap ar fi de acord cu el.
într-o seară după cină, un băiețel de cinci ani își întreabă tatăl:
- Unde s-a dus mama?
- E la o petrecere Tupperware, îi răspunde tatăl.
Explicația îl mulțumește pe copil doar pentru o clipă, fiindcă pe urmă
întreabă din nou:
- Ce-i aceea o petrecere Tupperware?
Tatăl își spune că cea mai simplă explicație este și cea mai bună, așa că
replică:
- Păi, cum să-ți spun eu, fiule, la o petrecere Tupperware, o sumedenie
de doamne se adună și își vând una alteia li-gheane din plastic.
Băiețelul izbucnește în râs.
- Haide, tati, spune-mi serios!
Adevărul simplu este că la o „petrecere'4 Tupperware chiar asta se întâmplă:
un grup de doamne se întâlnesc și își vând una alteia ligheane din plastic.
Dar responsabilii de marketing de la firma Tupperware, metafizicieni cum
sunt, ar vrea să ne facă să credem că lucrurile sunt mult mai complexe.
DIMITRI: Eu îți pun o întrebare simplă, iar tu îmi dai zece răspunsuri
diferite. Nu mă ajuți deloc.
TASSO: Dacă vrei să fii ajutat, du-te Ia un asistent social. Am auzit că sunt
cu duiumul.
DIMITRI: Ba nu, vreau să știu care dintre răspunsuri este cel adevărat.
TASSO: Aha! Ei, acum ajungem undeva!
II
LOGICA
Fără logică, rațiunea este inutilă. Cu ea, poli câștiga dispute intelectuale,
dar poți pierde sprijinul maselor.
DIMITRI: Există atâtea filosofii care se contrazic! Cum mai pot fi sigur că
ceva este adevărat?
TASSO: Dar cine zice că există ceva adevărat?
DIMITRI: Ei, poftim! întotdeauna răspunzi la o întrebare cu o altă
întrebare?
TASSO: Și ce, ai o problemă cu asta?
DIMITRI: Nici măcar nu știu de ce te-am întrebat, fiindcă unele lucruri sunt
pur și simplu adevărate. De pildă, că doi plus doi fac patru. Asta-i adevărat
și cu asta, basta!
TASSO: Dar cum poți fi sigur că așa e?
DIMITRI: Fiindcă sunt un atenian deștept!
TASSO: Asta-i o altă chestiune. Dar motivul pentru care poți fi sigur că doi
plus doi fac patru este altul: fiindcă afirmația asta respectă regulile imuabile
ale logicii.
LEGEA NON-CONTRADICTIEI
T
Tasso avea dreptate. Să începem cu o glumă care are la bază logica
aristoteliană.
Un rabin judecă un caz în sat. Ștrul se ridică și-și spune păsul:
- Rabi, turma lui Ițic trece în fiecare zi pe terenul meu și îmi distruge
recolta. E pământul meu! Nu e drept!
- Ai dreptate, răspunde rabinul.
Pe urmă se ridică și Ițic:
- Dar, Rabi, dacă n-ar trece pe terenul lui, oile mele n-ar putea ajunge
la iaz ca să bea apă. Și fără apă ar muri. De secole, fiecare cioban are
dreptul să traverseze pământurile din jurul iazului, așa că același drept
îl am și eu.
Iar rabinul îi răspunde:
- Ai dreptate.
Menajera lui, care a auzit totul, exclamă:
- Dar, Rabi, nu se poate ca amândoi să aibă dreptate!
La care rabinul răspunde:
- Și tu ai dreptate!
Menajera îl înștiințează pe rabin că încalcă Legea non-contradicției,
enunțată de Aristotel - ceea ce pentru un rabin nu-i chiar atât de rău ca
încălcarea legii care zice să nu preacurvești cu menajera vecinului tău, dar e
pe aproape. Legea non-contradicției afirmă că un lucru nu poate fi și
adevărat și neadevărat în același timp.
RAȚIONAMENT ILOGIC
Raționamentul ilogic este pacostea filosofilor, dar uneori poate fi al naibii
de util. De aceea, probabil, este atât de des întâlnit.
Un irlandez intră într-un bar din Dublin, cere trei halbe de Guinness și
începe să bea pe rând câte o înghițitură din fiecare până ce le golește. Apoi
cere încă trei.
- Știi, le-ai bea mai puțin trezite dacă ai cumpăra câte una, pe rând, îi
spune barmanul.
- Da, știu, replică irlandezul, dar am doi frați, unul în America, celălalt
în Australia, și când ne-am despărțit, am promis să bem mereu astfel,
în amintirea zilelor în care eram împreună. Primele două halbe sunt
pentru frații mei, iar a treia e pentru mine.
- Ce obicei minunat! exclamă barmanul impresionat.
Irlandezul devine client nelipsit al barului și întotdeauna își comandă berile
la fel.
Dar într-o zi, vine și cere numai două halbe. în local se lasă tăcerea și, la al
doilea rând, barmanul îi spune:
- Condoleanțele mele, prietene!
- O, nu, toată lumea-i bine, sănătoasă, răspunde irlandezul. Doar că eu
am trecut la mormoni și a trebuit să renunț la băutură.
Cu alte cuvinte, logica pro domo îți dă și de băut.
LOGICA INDUCTIVĂ
Logica inductivă ajunge Ia teorii generale pornind de la cazuri particulare,
fiind metoda utilizată pentru a confirma teoriile științifice. Dacă veți
observa suficiente mere căzând din pomi, veți conchide că întotdeauna
merele cad și niciodată n-o iau în sus ori în lateral. Astfel, veți putea enunța
o ipoteză cu titlu general, care va include și alte corpuri care cad, de pildă
perele. Așa progresează știința.
Nu există în analele literaturii un personaj mai bine-cu-noscut pentru
capacitățile sale „deductive1' decât eficientul Sherlock Holmes, dar modul
în care el operează nu folosește de obicei logica de tip deductiv, ci pe cea
inductivă. în primul rând, observă cu atenție situația și apoi generalizează
pe baza experienței sale anterioare, folosind analogiile și probabilistica, așa
cum procedează în povestea următoare:
Holmes și Watson sunt în drumeție cu cortul. în toiul nopții, Holmes se
trezește și-și zgâlțâie amicul.
- Watson, uită-te la cer și spune-mi ce vezi!
- Văd milioane de stele, Holmes.
- Și ce deduci de aici?
Watson se gândește câteva clipe.
- Păi, din punct de vedere astronomic, asta înseamnă că există milioane
de galaxii și poate milioane de planete. Astrologie, remarc că Saturn a
intrat în zodia Leului. Temporal, deduc că este cam trei și un sfert.
Meteorologic, bănuiesc că mâine va fi o zi însorită. Din perspectivă
teologică, înțeleg că Dumnezeu este atotputernic și că noi suntem mici și
neînsemnați. Dar tu ce vezi, Holmes?
- Ce idiot ești, Watson! Cineva ne-a furat cortul!
Nu știm exact cum a ajuns Holmes la respectiva concluzie, dar ne putem
închipui că a raționat astfel:
1. M-am dus la culcare într-un cort, dar acum văd stelele.
2. Ipoteza mea de lucru intuitivă, bazată pe analogia cu experiențe
similare din trecut, este aceea că cineva ne-a furat cortul.
3. Pentru a verifica această ipoteză, să încercăm să le eliminăm pe
celelalte:
a. Poate că totuși cortul e aici, dar cineva proiectează pe plafonul
lui imaginea unui cer înstelat. E cam greu de crezut, ținând seama
de experiența mea anterioară privind comportamentul uman și de
echipamentele despre care aceeași experiență îmi spune că ar fi
trebuit să fie prezente în cort și, în mod evident, nu sunt.
b. Poate că a bătut vântul și a luat cortul. Și această ipoteză îmi
pare incredibilă, experiența mea zicân-du-mi că un vânt atât de
puternic m-ar fi trezit din somn - deși poate că nu și pe Watson.
c. Etc. etc. etc.
4. Nu, cred că ipoteza mea inițială este cea corectă. Cineva ne-a furat
cortul.
Inducția. Când te gândești că de atâția ani extraordinara abilitate a lui
Holmes poartă un nume greșit!
UN EFORT INDUCTIV
Pâi, cum sa spin, ce fel de hoț ar lua numai strachina câinelui?!
FALSIFICABILITATEA
Pacientul: Noaptea trecută am visat că eram în pat cu Angelina Jolie și
Jennifer Lopez și că am făcut dragoste cu ele până dimineață.
Psihiatrul: Este limpede că aveți o profundă dorință de a face sex cu mama
dumneavoastră.
Pacientul: Ce?! Nici una dintre cele două nu seamănă nici pe departe cu
mama mea!
Psihiatrul: Aha! 0 reacție formativă! în mod evident, vă reprimați dorințele
reale.
Povestea de mai sus nu este o glumă; pur și simplu așa raționează unii
freudieni. Iar problema cu raționamentul lor este aceea că nu există nici un
set imaginabil de circumstanțe care să le contrazică teoria oedipiană. în
critica sa la adresa logicii inductive, filosoful de secol XX Karl Popper
susținea că, pentru ca o teorie să fie valabilă, trebuie să fie posibile anumite
circumstanțe în care ea să fie falsă. în pseudoanecdota de mai sus, nu există
asemenea circumstanțe pe care terapeutul freudian să le accepte ca dovadă.
Dar iată o glumă reală, care subliniază mai elocvent ideea lui Popper:
Doi bărbați pregătesc micul dejun. în vreme ce unge cu unt pâinea prăjită,
primul spune:
- Ai observat vreodată că, dacă scapi din mână o felie de pâine unsă,
întotdeauna aterizează cu untul în jos?
- Ba nu, răspunde al doilea. Pariez că doar pare așa, fiindcă e atât de
neplăcut să cureți mizeria când felia cade cu untul în jos. Sunt sigur că în tot
atâtea cazuri aterizează cu untul în sus.
- A, da? exclamă primul, la uită-te aici.
Dă drumul feliei din mână, iar aceasta aterizează cu fața
unsă în sus. Al doilea tip jubilează:
- Vezi, ți-am spus eu!
La care primul replică:
- Oh, acum pricep ce s-a întâmplat. Am uns partea care nu trebuia!
Pentru acest individ, nici o tonă de dovezi n-ar izbuti să-i invalideze teoria.
LOGICA DEDUCTIVĂ
Logica deductivă raționează de la cazul general la cel particular.
Argumentația deductivă prin excelență este reprezentată de silogismul
următor: „Toți oamenii sunt muritori. Socrate este om. Prin urmare, Socrate
este muritor." Este uluitor cât de des se întâmplă ca unii să dis-torsioneze
acest raționament și să ajungă la concluzii de tipul „Toți oamenii sunt
muritori. Socrate este muritor. Prin urmare, Socrate este om" - concluzie
care nu derivă logic din afirmațiile anterioare. Ar fi același lucru cu a spune:
„Toți oamenii sunt muritori. Hamsterul puștiului meu este muritor. Prin
urmare, hamsterul puștiului meu este om."
O altă modalitate de a distorsiona o argumentație deductivă este plecarea de
la o premisă falsă.
Un cowboy bătrân intră într-un bar și cere ceva de băut, în vreme ce stă și-și
savurează paharul de whisky, o tânără se așază alături, se întoarce spre el șil întreabă:
- Ești un cowboy adevărat?
- Păi, mi-am petrecut întreaga viață la fermă crescând cai, reparând
garduri și marcând vite, așa că bănuiesc că sunt.
- Eu sunt lesbiană, continuă tânăra. îmi petrec ziua întreagă gândindumă la femei. Imediat ce mă trezesc dimineața, mă gândesc la femei.
Când îmi fac duș sau mă uit la televizor, gândul îmi zboară la femei.
Puțin mai târziu, un el și o ea se așază lângă bătrânul cowboy și-l întreabă:
- Ești un cowboy adevărat?
- Așa am crezut întotdeauna, dar tocmai mi-am dat seama că sunt
lesbiană.
Poate că ar fi interesant să analizăm unde anume a greșit cowboy-ul. Sau
poate că nu. Dar o vom face oricum. In primul său răspuns la întrebarea
dacă este un cowboy adevărat, el a judecat astfel:
1. Dacă un om își petrece tot timpul făcând muncă de cowboy,
înseamnă că e un cowboy adevărat.
2. Eu îmi petrec tot timpul făcând asemenea munci de cowboy.
3. Prin urmare, sunt un cowboy adevărat.
Iată și raționamentul femeii:
1. Dacă o femeie își petrece tot timpul gândindu-se la femei, înseamnă
că e lesbiană.
2. Eu sunt femeie.
3. îmi petrec tot timpul gândindu-mă la femei.
4. Prin urmare, sunt lesbiană.
Când bătrânul cowboy urmează același raționament și ajunge la aceeași
concluzie, pornește de la o premisă care în cazul lui este falsă, anume nr. 2:
eu sunt femeie.
Bun, noi nu v-am spus niciodată că filosofia e o glumă!
RAȚIONAMENTUL INDUCTIV PRIN ANALOGIE
Nimic nu e mai grozav decât raționamentul prin analogie. Sau poate că e.
Una dintre utilizările ei se regăsește în răspunsul la întrebarea „Ce sau cine
a creat universul?" Unii au afirmat că, universul fiind aidoma unui orologiu,
trebuie să existe și un Maestru Ceasornicar. Așa cum a subliniat empiristul
britanic din secolul al XVIII-lea David Hume, acesta este un argument
dubios, fiindcă nu există nimic perfect analog cu universul în întregul său decât poate un alt univers, așa că n-ar trebui să luăm în calcul în acest sens
ceva ce este doar parte a acestui univers. Și, oricum, de ce un orologiu? se
întreabă Hume. De ce să nu spunem că universul este analog cu un cangur?
La urma urmelor, ambele sunt sisteme interconectate organic. Dar analogia
cu cangurul ar duce la o concluzie cu totul diferită referitor la originea
universului - anume că s-a născut dintr-un alt univers, după ce acesta din
urmă a făcut sex cu un al treilea. O problemă fundamentală în privința
raționamentelor prin analogie este supoziția conform căreia, dat fiind că
unele proprietăți ale lui A sunt similare cu ale lui B, atunci și alte aspecte
ale lui A sunt de asemenea similare cu B. Or, acest lucru nu este în mod
necesar adevărat.
■
'
a____________________________________________________________
Recent, argumentul orologiului a revenit în actualitate odată cu „teoria"
designului inteligent, care afirmă că supercomplexitatea elementelor din
natură (gân-diți-vă la fulgii de zăpadă, la globul ocular, la quarci)
demonstrează că trebuie să existe un designer, un proiectant inteligent.
Când Comisia pentru Educație din Dover, Pennsylvania, a fost acuzată
pentru că a introdus în programa școlară ipoteza designului inteligent ca
„teorie alternativă" la cea a evoluției, judecătorul John Jones III a decis că
membrii ei ar trebui să se întoarcă pe băncile școlii. în cadrul expozeului
său cu frecvente note amuzante, Jones nu s-a putut abține să nu îi ia în
răspăr pe unii dintre așa-numiții martori experți ai apărării, precum un
profesor care a recunoscut faptul că argumentația prin analogie este
deficitară, dar „funcționează în filmele științifico-fantastice". Martorul
următor, rogu-vă!
O altă problemă a raționamentului prin analogie este aceea că diverse
puncte de vedere oferă analogii cu totul diferite între ele.
Trei studenți la inginerie se întreabă ce fel de Dumnezeu o fi proiectat
corpul omenesc. Primul spune:
- Dumnezeu trebuie să fie inginer mecanic. Uitați-vă la articulatii!
Al doilea răspunde:
- Eu cred că Dumnezeu trebuie să fie un inginer electronist; sistemul
nervos are mii de conexiuni electrice.
Cel de-al treilea intervine:
- De fapt, Dumnezeu este inginer constructor. Cine altul ar proiecta o
conductă de evacuare a deșeurilor printr-o zonă recreațională? f
în esență, raționamentele prin analogie nu sunt prea satisfăcătoare; nu oferă
acea certitudine pe care ne-am dori-o în privința unor credințe fundamentale
precum cea în existența lui Dumnezeu. Nu există nimic mai rău decât o
analogie defectuoasă stabilită de un filosof - poate doar aceea făcută de un
elev de liceu. Mărturie în acest sens stau rezultatele unui concurs organizat
de The Washington Post, cu titlul „Cele mai nefericite analogii prezentate
vreodată în lucrările elevilor de liceu":
• „îndelung despărțiți de soarta crudă, cei doi îndrăgostiți alergau unul
spre celălalt pe pajiștea înverzită ca două trenuri de marfă, unul
plecând din Cleveland la 18.36 și circulând cu 80 km pe oră, iar
celălalt pornit din Topeka la 19.47, cu viteza de 55 km pe oră."
• „John și Mary nu s-au întâlnit niciodată. Sunt ca două păsări colibri
care nici ele nu s-au întâlnit vreodată."
• „Bărcuța plutea lin pe apa lacului, exact așa cum o bilă de bowling nar face-o.“
• „Din pod răsună un urlet nepământesc. întreaga scenă avea un aer
straniu, suprarealist, ca atunci când ești în vacanță într-un alt oraș și
serialul începe la 8 fix în loc de 8.30.“
EROAREA POST HOC ERGO PROPTER HOC
Mai întâi, câteva cuvinte despre utilizarea expresiei în situațiile sociale: în
anumite cercuri, rostită cu o mutră serioasă, poate oferi anumite avantaje la
o petrecere. Interesant este faptul că, rostită în orice altă limbă decât latina,
are exact efectul opus: „După asta, prin urmare fiindcă asta.“ Mai pricepe
ceva!
Fraza descrie greșeala de a presupune că, fiindcă un lucru vine după altul,
respectivul lucru a fost cauzat de acest altul. Din motive evidente, această
logică falsă este frecvent întâlnită în cadrul discursului sociopolitic, ca de
pildă: „Cei mai mulți dependenți de heroină au început cu marijuana/* Este
adevărat, dar și mai mulți au început cu lapte.
Post hoc face ca viața să fie mai interesantă în unele culturi: „Soarele răsare
când cântă cocoșul, deci cântatul cocoșului trebuie să fie cel care face ca
soarele să răsară.“ Mulțumim, cocoșule! Sau să ne gândim la colega
noastră:
în fiecare dimineață, femeia iese pe terasă și strigă: - Fie ca această casă să
fie ferită de tigri!
După care intră din nou în casă. în cele din urmă, am întrebat-o:
- Ce tot spui asta? Nu există nici un tigru pe o rază de o mie de
kilometri de aici!
La care ea a replicat:
- Vezi? înseamnă că funcționează!
Glumele de tip post hoc s-au înmulțit direct proporțional cu iluziile
omenești.
Un evreu cam bătrâior se însoară cu o tinerică și cei doi se iubesc la
nebunie. Dar orice ar încerca el, soția nu ajunge niciodată la orgasm. Și cum
o nevastă de evreu are dreptul la plăcere sexuală, soții hotărăsc să ceară
sfatul rabinului. Acesta le ascultă povestea, își mângâie barba și le
sugerează:
- Angajați un tânăr viguros și arătos. în vreme ce voi doi faceți
dragoste, el să fluture un prosop pe deasupra voastră. Așa, soția o să
poată avea o fantezie sexuală și o să ajungă la orgasm.
Cei doi se duc acasă și urmează sfatul rabinului. Angajează un tânăr arătos,
iar acesta flutură deasupra lor un prosop în vreme ce fac dragoste. Dar
degeaba; tânăra tot nu e satisfăcută.
Perplecși, se întorc la rabin.
- Bine, îi spune el soțului, să încercăm invers. Să facă tânărul dragoste cu
soția, iar dumneata flutură prosopul peste ei.
Cuplul urmează și de această dată sfatul rabinului. Angajatul se așază în pat
cu soția, iar soțul dă din prosop. Tânărul se achită cu entuziasm de
îndatorire, iar în scurt timp soția are un orgasm cutremurător. Soțul
zâmbește, se uită la tânărul angajat și-i spune triumfător:
- Vezi, băiețică, așa se flutură prosopul!
Bun, încă un banc post hoc și gata. Promit!
într-un azil de bătrâni, un octogenar vine în fața unei doamne cam de
aceeași vârstă, ce purta pantalonași roz cu volănașe, și-i spune:
- Astăzi e ziua mea!
- Minunat! replică ea. Pariez că pot să-ți spun exact câți ani ai.
- Serios? Cum?
- Ușor. Dă-ți pantalonii jos!
Omul se conformează.
- Bun, zice ea. Acum dă-ți jos și chiloții.
Bătrânul face cum i s-a cerut. Doamna îl pipăie puțin și pe urmă decide:
- Ai optzeci și patru de ani.
- De unde ți-ai dat seama? întreabă el.
- Fiindcă mi-ai spus tu ieri.
Bătrânul a fost păcălit de cel mai vechi truc din istorie, post hoc ergo
propter hoc - altfel spus după ce a pipăit puțin, prin urinare pentru că a
pipăit puțin... Partea cu propter e cea care ne aruncă de fiecare dată în plasă.
în general, suntem trași pe sfoară de post hoc ergo propter hoc fiindcă nu ne
dăm seama că o altă cauză este la mijloc.
Un băiat din New York este condus de vărul său prin mlaștinile din
Louisiana.
- Este adevărat că aligatorii nu te atacă dacă ții în mână o lanternă?
întreabă puștiul de la oraș.
Iar vărul său replică:
- Depinde de cât de repede fugi cu lanterna aia.
Orășeanul a luat lanterna drept un propter, când de fapt ea nu era decât
recuzită.
EROAREA „MONTE CARLO*
împătimiți! jocurilor de noroc vor recunoaște ușor acest tip de eroare. Unii
vor fi surprinși să audă că este doar un mit, numindu-1 Strategia Monte
Carlo. De fapt, activitatea crupierilor depinde de el.
Știm că ruleta este împărțită egal în sectoare roșii și negre, având deci 50 la
sută șanse să se oprească pe un sector roșu. Dacă învârtim ruleta de
suficient de multe ori - să zicem 1 000 - și dacă nu a fost în vreun fel
măsluită, în medie ar trebui să se oprească pe roșu de 500 de ori. Prin
urmare, dacă o învârtim de șase ori și se oprește pe negru de fiecare dată,
suntem tentați să presupunem că șansa e de partea noastră dacă mizăm pe
roșu a șaptea oară. Fiindcă „trebuie să urmeze“ roșul, nu-i așa? Nu-i așa!
Șansele ca roata să se oprească pe roșu a șaptea oară sunt tot de cincizeci la
sută, așa cum au fost la fiecare rotire, și tot atât vor fi indiferent de câte ori
se va opri pe negru consecutiv.
Iată un sfat înțelept, bazat pe mitul Monte Carlo:
Dacă urci la bordul unui avion de pasageri, pentru mai multă siguranță, ia o
bombă cu tine... fiindcă șansele ca în același avion să fie doi pasageri cu
bombe sunt infinit de mici.
ARGUMENTUL CIRCULAR sau CERCUL VICIOS
Circulară este o argumentație în care dovezile în favoarea unei afirmații
conțin în ele afirmația însăși. Adesea argumentația circulară poate fi o
glumă în sine, fără a mai necesita vreo înfloritură.
Era toamnă și indienii din rezervație l-au întrebat pe noul lor șef de trib dacă
iarna avea să fie foarte friguroasă. Crescut conform preceptelor lumii
moderne, șeful nu cunoștea străvechile secrete și nu avea cum să știe dacă
iarna care urma avea să fie blândă sau friguroasă. De dragul siguranței însă,
și-a îndemnat tribul să strângă lemne și să se pregătească pentru o iarnă
rece. Câteva zile mai târziu, după ce s-a gândit mai bine, a sunat la serviciul
meteorologic și a întrebat dacă era previzionată o iarnă friguroasă.
Meteorologul i-a răspuns că da, iarna va fi destul de rece. Drept urmare,
șeful și-a sfătuit tribul să adune și mai multe lemne de foc.
După câteva săptămâni, a sunat iar la serviciul meteo.
- Tot o iarnă friguroasă se anunță? a întrebat el.
- Cu certitudine, a venit răspunsul. Chiar foarte rece.
Și șeful le-a cerut oamenilor săi sâ adune toate vreascurile și lemnele pe
care le puteau găsi.
După alte două săptămâni, mai sună o dată la meteo și întreabă care mai
sunt previziunile. Meteorologul îi răspunde:
- Previziunile noastre arată că va fi una dintre cele mai reci ierni din
istorie!
- Serios? întreabă șeful. Dar cum de sunteți atât de siguri?
- Fiindcă indienii adună lemne într-o frenezie!
Dovada șefului privind nevoia de a strânge cât mai multe lemne era chiar
faptul că strângea tot mai multe lemne. Din fericire, folosea pentru asta un
fierăstrău circular.
EROAREA DE DEMONSTRAȚIE NUMITĂ ARGUMENTUM AD
VERECUNDIAM
Argumentul derivat din respectul față de autoritate este unul dintre
preferatele șefului nostru. A cita cuvintele unei autorități în sprijinul
propriei argumentații nu este în sine o eroare de ordin logic; opinia
specialiștilor constituie o dovadă legitimă, alături de altele. Greșită este
utilizarea respectului pentru autoritate ca unică modalitate de a-ți confirma
spusele, în ciuda dovezilor care atestă contrariul.
Ted se întâlnește cu amicul lui, Al, și exclamă:
- Al! Auzisem că ai murit!
- Ba deloc! răspunde amicul, râzând. După cum vezi, sunt cât se poate
de viu.
- Imposibil! declară Ted. Cel de la care am auzit e mult mai de
încredere decât tine.
în argumentația bazată pe glasul autorității, important este pe cine acceptăm
ca autoritate legitimă.
Un bărbat intră într-un magazin de animale de companie și cere să vadă
papagalii. Vânzătorul îi arată o pereche superbă.
- Acesta costă 5 000 de dolari, iar celălalt 10 000, îi spune el.
- Oh! Și ce știe cel de 5 000 să facă?
- Papagalul ăsta cântă toate ariile scrise de Mozart.
- Iar celălalt?
- Celălalt cântă întregul ciclu al Inelului Nibelungilor
de Wagner. Dar mai avem un papagal, care costă 30 000 de dolari.
- Măi să fie! Și el ce face?
- Eu nu l-am auzit să facă nimic, dar ceilalți doi îi spun „maestre".
în conformitate cu spusele autorităților noastre, unele autorități sunt mai
credibile decât altele; problemele apar însă atunci când „rivalii" nu recunosc
această credibilitate.
Patru rabini obișnuiau să discute între ei chestiuni teologice și de fiecare
dată trei erau de acord, iar al patrulea avea opinii diferite. într-o zi, scorul
fiind din nou trei la unu, al patrulea rabin a hotărât să apeleze la autoritatea
supremă.
- Oh, Doamne, strigă el. în inima mea știu că eu am dreptate, iar ei greșesc.
Te rog, dă-mi un semn ca să le demonstrez și lor!
Era o zi frumoasă, însorită. Imediat ce își sfârși rugăciunea, un nor apăru pe
cer, deasupra celor patru rabini. Se auzi un tunet și norul se disipă.
- Un semn de la Dumnezeu! Vedeți că am dreptate? Știam eu!
Dar ceilalți trei nu se arătară de acord, subliniind că se întâmplă adesea ca
în zilele calde de vară să se formeze nori de furtună. Așa că rabinul se rugă
din nou:
- Oh, Doamne, îmi trebuie un semn mai elocvent, ca să le arăt că eu am
dreptate, nu ei! Deci te rog, Doamne, dă-mi un semn mai convingător!
De data asta patru nori de furtună se iviră pe cer și, apropiindu-se unul de
altul, formară un singur nor uriaș, din care izbucni un fulger și lovi un copac
de pe dealul din apropiere.
- V-am spus eu că am dreptate! strigă rabinul, dar colegii lui insistară că tot
ceea ce s-a întâmplat putea fi explicat prin cauze naturale.
Rabinul tocmai se pregătea să ceară un semn și mai grăitor, mult mai
grăitor, dar în clipa în care începu „Oh, Doamne", cerul se întunecă,
pământul se cutremură și un glas profund, bubuitor, intonă EEEEEL
AAAAAARE DREPTATEEEEEE!
Rabinul își înfipse mâinile-n șold, se întoarse spre ceilalți trei și spuse:
- Ei, acum ce mai ziceți?
La care unul dintre ceilalți ridică din umeri și replică:
- Mă rog, acum scorul e trei la doi.
PARADOXUL LUI ZENON
Paradoxul este un raționament aparent logic, bazat pe premise presupus
veridice, care duc la o contradicție sau la o concluzie evident falsă. Altfel
formulată, aceasta ar putea fi și definiția unei glume - sau cel puțin a
majorității glumelor din cartea de față. E ceva absurd în privința chestiilor
adevărate care duc în mod perfect logic la chestii false, iar absurdul este
adesea ilar. Riscăm să devenim confuzi dacă răsucim în minte în același
timp două idei care se contrazic reciproc. Mai semnificativ însă, putem
stârni râsete copioase la o petrecere enunțând un paradox interesant.
Când vine vorba despre jonglarea simultană cu două idei care se exclud
reciproc, Zenon din Elea este un veritabil maestru. Ați auzit vreodată
anecdota lui despre întrecerea dintre Ahile și o țestoasă? Firește, Ahile
poate alerga mai repede decât țestoasa, așa că acesteia din urmă i se oferă
un avantaj considerabil la plecare. La start, primul obiectiv al lui Ahile este
să se plaseze în locul din care a plecat țestoasa. Desigur, până atunci
broasca va fi înaintat puțin, așa că noul țel al lui Ahile este să ajungă acolo
unde se află ea acum. Iar până ce ajunge el acolo, țestoasa a mai făcut câțiva
pași. Indiferent de câte ori ajunge Ahile în locul în care s-a aflat anterior
țestoasa, chiar dacă o face de un număr infinit de ori, tot nu reușește
niciodată s-o prindă din urmă, deși ajunge foarte, foarte aproape. Tot ce
trebuie să facă țestoasa pentru a câștiga întrecerea este să nu se oprească.
Mă rog, Zenon n-o fi el cel mai tare din parcare, dar pentru un filosof din
secolul al V-lea î.Hr., nu e rău deloc.
Și, aidoma comicilor de altădată, ar putea spune: „Și mai am o grămadă la
fel." De fapt, avea doar patru. Unul dintre acestea este paradoxul cursei.
Pentru a ajunge la finele cursei, alergătorul trebuie să încheie mai întâi un
număr infinit de trasee. Trebuie să ajungă prima dată până la mijlocul pistei,
apoi până la mijlocul distanței rămase, mai departe până la mijlocul noii
distanțe rămase și așa mai departe. Teoretic vorbind, fiindcă trebuie să
ajungă la mijloc de un număr infinit de ori, nu izbutește niciodată să atingă
capătul cursei. însă normal că îl atinge; chiar și Zenon și-a dat seama de
asta.
Iată un vechi scheci ce pare desprins direct din paradoxurile lui Zenon:
Vânzătorul: Doamnă, aspiratorul acesta vă va înjumătăți munca în
gospodărie.
Clienta: Grozav! Atunci, dați-mi două!
E ceva ciudat în legătură cu gluma asta. Paradoxul cursei pare a ne
contrazice simțul logicii și, chiar dacă nu înțelegem unde anume e buba,
suntem siguri că o bubă există în el. în cazul glumei cu aspiratorul însă,
raționamentul lui Zenon nu este deloc paradoxal. Dacă obiectivul clientei
este ca munca în gospodărie să nu-i mai consume timp deloc, nu și-1 va
putea îndeplini oricâte aspiratoare ar cumpăra (și oricâți oameni ar avea ca
să le mânuiască simultan). Fiindcă folosind două aspiratoare timpul necesar
va fi redus cu trei sferturi, folosind trei va fi redus cu cinci șesimi și așa mai
departe, numărul aspiratoarelor ajungând la infinit.
PARADOXURI LOGICE ȘI SEMANTICE
Mama tuturor paradoxurilor logice și semantice a fost paradoxul Iui
Russell, numit astfel în amintirea autorului său, filosoful englez din secolul
XX, Bertrand Russell. Iată-I: „Oare mulțimea tuturor mulțimilor care nu
sunt incluse în ele însele este inclusă în ea însăși?" Trebuie să recunoașteți
că e tare - mai ales dacă se întâmplă să aveți o diplomă în matematici
superioare. Dar stați puțin. Din fericire, doi logicieni din același secol XX,
Grelling și Nelson, au formulat o variantă mai accesibilă a respectivului
paradox - unul semantic, ce se bazează pe conceptul cuvintelor care se
referă la ele însele. Iată varianta lor: Există două tipuri de cuvinte sau
sintagme - cele care se referă la ele însele (autologice) și cele care n-o fac
(heterologice). Exemple de cuvinte autologice: „scurt" (care e un cuvânt
scurt), „polisilabic" (care are mai multe silabe), și preferata noastră,
sintagma „cu șase silabe" (care chiar are șase silabe). Exemple de cuvinte
heterologice: „cocoșat*' (un cuvânt n-are spinare, ca să poată fi cocoșat),
sau „monosilabic" (are mai mult de o silabă). Iată și întrebarea care se pune
aici: este „heterologic" un cuvânt autologic sau unul heterologic? Dacă e
autologic, atunci e heterologic. Dacă e heterologic, înseamnă că e autologic.
Ha-ha!
Tot nu râdeți? Bine, iată un alt caz în care, transpunând un concept filosofic
într-o anecdotă, ne este mai ușor să-1 înțelegem:
Exista un oraș în care singurul bărbier - un bărbat - îi rade numai și numai
pe acei localnici care nu se rad singuri. Ei, bine, bărbierul în cauză se rade
pe el însuși sau nu?
Dacă da, atunci nu se rade; dacă nu, atunci se poate rade.
Iată deci paradoxul lui Russell transpus în formă numai bună pentru a face
senzație la petreceri.
Autorii nu obișnuiesc să intre adesea în toaletele femeilor, așa că nu pot
pune mâna în foc pentru ceea ce se întâmplă acolo, însă știu că cititorii de
sex masculin sunt familiarizați cu paradoxurile mâzgălite adesea pe pereții
pisoarelor, mai ales în mediul liceal: sunt paradoxuri logico-semantice de
tipul celor ale lui Russell și Grelling-Nelson, dar mai suculente. Cele care
urmează vă sună familiar? Vă amintiți unde vă aflați când le-ați citit prima
dată?
Adevărat sau fals: „Fraza aceasta este falsă."
sau
Dacă un om încearcă să rateze și reușește, ce face de fapt?
Data viitoare când aveți ocazia, doar așa, ca să vă distrați puțin, scrieți pe
pereții toaletei publice: „Cuvântul «heterologic» este autologic sau
heterologic?" Veți da astfel dovadă de clasă!
DIMITRI: Interesant! Dar ce are asta de-a face cu răspunsul la Marile
întrebări?
TASSO: Păi, să spunem că treci pe la oracolul din Delphi și-l întrebi: „Ce
sens are totul, Delphi?** Iar el îți răspunde: „Viața e un picnic. Orice picnic
e distractiv; prin urmare, viața e distractivă.“ Logica îți oferă un subiect de
discuție.
III
EPISTEMOLOGIA:
TEORIA CUNOAȘTERII
De unde știi că știi lucrurile despre care crezi că știi?
Elimină posibilitatea de a răspunde
„Pur și simplu știu", iar ceea ce rămâne este epistemologia.
DIMITRI: Acum sunt mulțumit, Tasso. Logica am priceput-o, așa că restul
trebuie să fie simplu ca un picnic pe Acropolă.
TASSO: Care Acropolă?
DIMITRI: Aceea de acolo! Chiar în direcția asta! Poate că ar trebui s-o lași
mai moale cu paharele de ouzo, amice.
TASSO: Dar este aceea Acropola sau e doar ceva ce crezi tu că este
Acropola? De unde știi că este reală? Și fiindcă tot a venit vorba, de unde
știi că ceva, indiferent ce, este real?
DIMITRI: Data viitoare fac eu cinste!
RAȚIUNE VERSUS REVELAȚIE
Deci cum putem ști ceva anume, dacă într-adevăr știm ceva cu adevărat? în
Evul Mediu, această întrebare se reducea Ia o alta: revelația divină este mai
presus de rațiune ca sursă a cunoașterii, sau invers?
Un om cade într-un puț adânc și se prăbușește treizeci de metri, până ce
izbutește să se agate de o rădăcină firavă, oprindu-se din cădere. Dar abia
dacă mai reușește să se țină și, disperat, strigă:
- Hei, e cineva acolo sus?
Ridică ochii, dar tot ce poate vedea este un petic rotund de cer. Dintr-odată,
în nori apare o breșă și o rază de lumină coboară spre el. O voce profundă
bubuie:
- Eu, Dumnezeu, sunt aici. Dă drumul rădăcinii și eu te voi salva.
Omul se gândește o clipă și apoi strigă din nou:
- Mai e și altcineva acolo sus?
Când te ții de o biată rădăcină, balanța tinde să încline spre partea rațiunii.
în secolul al XVII-lea, Rene Descartes a optat pentru rațiune în defavoarea
unei surse divine a cunoașterii. Acest lucru a ajuns să fie cunoscut ca „a-1
pune pe Descartes înaintea sursei".
Probabil că francezul și-ar fi dorit să nu fi spus niciodată cuvintele Cogito,
ergo suin („Cuget, deci exist"), fiindcă asta-i tot ce-și amintesc oamenii
depre el - asta, plus faptul că le-a rostit în vreme ce ședea într-un cuptor de
pâine. Și de parcă n-ar fi fost suficient, al său cogito este mereu greșit
interpretat, ca semnificând faptul că, pentru Descartes, gândirea este o
caracteristică esențială a ființei umane. Și chiar credea acest lucru, dar asta
nu are nici o legătură cu celebra frază Cogito, ergo suni. Descartes a ajuns
la cogito în urma unui experiment prin care intenționa să descopere dacă
există ceva de care poate fi sigur; altfel spus, dacă există ceva cu privire la
care să nu aibă îndoieli. Și a început prin a pune la îndoială existența lumii
exterioare. Aceasta a fost partea ușoară; la urma urmei, poate că visa ori
avea halucinații. Pe urmă a încercat să se îndoiască de propria sa existență.
Dar oricât se îndoia, se lovea mereu de faptul că exista cineva care se
îndoia. Iar acest cineva trebuia să fie el însuși! Nu se putea îndoi de
propriile-i îndoieli. Descartes s-ar fi putut scuti de o sumedenie de
interpretări eronate dacă și-ar fi spus: Dubito, ergo sunt.
Fiecare judecător de cazuri penale din America cere juraților să reproducă
procesul cartezian de căutare a certitudinii prin testarea supoziției privind
vinovăția acuzatului conform unui standard aproape la fel de înalt ca al lui
Descartes. întrebarea adresată juraților nu este însă identică cu cea a
filosofului francez; judecătorul nu întreabă dacă vinovăția acuzatului este
supusă unui dubiu oarecare, ci dacă ea face subiectul unei îndoieli
rezonabile. însă chiar și acest standard scăzut cere ca jurații să efectueze un
experiment mental similar - și aproape la fel de radical - cu cel al lui
Descartes.
Un individ este judecat pentru crimă. Dovezile în sprijinul vinovăției lui
sunt solide, dar nu există un cadavru, în pledoaria sa finală, avocatul
apărării recurge la un truc.
- Doamnelor și domnilor jurați, le spune el, am o surpriză pentru
dumneavoastră. Peste un minut, persoana despre care se crede că a
murit va intra în această sală de judecată.
Și se întoarce spre ușă. înmărmuriți, jurații privesc și ei într-acolo. Trece un
minut. Nu apare nimeni. în cele din urmă, avocatul intervine:
- De fapt, am inventat toată chestia cu mortul care intră în sală. Dar
fiecare dintre dumneavoastră a privit spre ușă anticipativ. Prin urmare,
afirm că există în acest caz un dubiu rezonabil cu privire la existența
unui mort, victimă a crimei, și de aceea insist să dați verdictul
„nevinovat".
Jurații se retrag să delibereze. Câteva minute mai târziu, se întorc în sală și
rostesc verdictul: „vinovat."
- Dar cum ați putut? strigă avocatul. Nu se poate să nu aveți anumite
îndoieli! V-am văzut pe toți privind spre ușă!
La care președințele juriului răspunde:
- Da, noi am privit, dar clientul dumneavoastră nu.
EMPIRISM
în conformitate cu empiristul irlandez George Berkeley, episcop din secolul
al XVIII-lea, esse est percipi („a fi înseamnă a fi perceput") - altfel spus,
așa-numita lume obiectivă există numai în mintea noastră. Berkeley
susținea că singura cunoaștere de care dispunem cu privire la lumea în care
trăim este cea care ne parvine prin intermediul simțurilor. (Filosofii numesc
acest tip de informație „date senzoriale".) Dincolo de aceste informații
senzoriale, spunea Berkeley, nu putem deduce nimic altceva, precum
existența unor substanțe care trimit vibrații ce ne stimulează simțurile. Dar
bunul episcop a continuat prin a deduce că datele senzoriale trebuie să
provină de undeva, astfel că acest undeva trebuie să fie Dumnezeu, în
esență, Berkeley susține că Dumnezeu este acolo sus, tastând date
senzoriale într-un website cosmic la care suntem cu toții conectați fără
întrerupere, șapte zile pe săptămână. (Și noi, care credeam că Dumnezeu
lucrează numai șase!)
Se spune că atunci când a auzit despre teoria Esse est percipi, dr. Samuel
Johnson, contemporanul lui Berkeley, ar fi tras un șut unui pripon,
declarând „Uite așa îl contrazic eu pe episcopul Berkeley! “
Acestuia din urmă replica trebuie să-i fi părut de un comic spumos. Șutul și
piciorul învinețit care i-a urmat nu dovedeau decât că Dumnezeu își vedea
de treaba sa de a trimite date senzoriale coordonate către dr. Johnson: în
primul rând, senzația de oprire a înaintării piciorului, urmată imediat de
senzația de durere.
Lucrurile devin mai complicate când sursa datelor senzoriale este o altă
ființă umană:
Un bărbat este îngrijorat că soția lui își pierde auzul, așa că se adresează
unui medic. Acesta îi sugerează să încerce un mic test acasă: să stea în
spatele ei și s-o întrebe ceva, mai întâi de la șase metri distanță, apoi de la
trei și în cele din urmă chiar de lângă ea.
Omul se duce acasă, intră și o vede pe soția lui în bucătărie, cu fața la
cuptor, așa că o întreabă din ușă:
- Ce avem la cină în seara asta?
Nici un răspuns.
Se apropie la trei metri și repeta:
- Ce avem la cină în seara asta?
Tot nici un răspuns. în final, vine chiar în spatele ei și întreabă încă o dată:
- Ce avem la cină în seara asta?
Iar soția se întoarce spre el și exclamă:
- Pentru a treia oară îți spun, avem pui!
Ei, bine, cuplul de mai sus se confruntă cu o serioasă problemă de
interpretare a datelor senzoriale.
METODA ȘTIINȚIFICĂ
Astăzi ni se pare de la sine înțeleasă ideea că toate cunoștințele despre
lumea exterioară ne parvin prin intermediul simțurilor, însă nu așa au stat
lucrurile și înainte vreme. în epocile apuse, mulți filosofi credeau că unele
idei erau înnăscute în mintea umană, existând acolo a priori - adică anterior
experienței, independent de ea. Unii considerau că ideile noastre despre
Dumnezeu sunt înnăscute, iar alții susțineau același lucru despre noțiunea
de cauzalitate.
Chiar și astăzi, când cineva spune: „Totul se întâmplă cu un motiv“ sau
„Cred în reîncarnare", face o afirmație care nu poate fi nici confirmată, nici
infirmată experimental. Dar cei mai mulți dintre noi sunt de acord că cea
mai bună dovadă în sprijinul adevărului unei propoziții despre lumea
exterioară este experiența senzorială, iar din acest punct de vedere suntem
cu toții
adepți ai empirismului - mai puțin regele Poloniei, care constituie excepția
ce confirmă regula:
însoțit de un alai de duci și conți, regele Poloniei se duce la vânătoare de
elani. Când să intre în pădure, din spatele unui copac apare un țăran
fluturându-și brațele și țipând în gura mare „Nu sunt un elan!" Regele
ochește, trage și-l nimerește drept în inimă, ucigându-l pe loc.
- înălțimea Ta, spuse un duce, de ce ai făcut asta? Doar a zis că nu e
elan!
- Oh, Doamne, replică regele, mi s-a părut că a zis că este elan!
Bun, să-1 comparăm acum pe rege cu un om de știință de primă clasă.
Un savant pleacă împreună cu soția lui într-o plimbare la țară.
- Oh, ia te uită, strigă soția la un moment dat. Oile acelea au fost tunse.
- Da, replică savantul. Pe partea dinspre noi.
La prima vedere, am putea crede că soția exprimă un punct de vedere firesc,
logic, în vreme ce savantul preferă o abordare mai precaută, mai științifică,
prin aceea că refuză să treacă dincolo de limitele dovezilor furnizate de
propriile-i simțuri. Dar am greși presupunând astfel. în realitate, soția este
cea care a formulat ceea ce majoritatea specialiștilor ar considera ca fiind
ipoteza mai științifică. „Experiența“ empiriștilor nu este limitată la cea
senzorială directă. Oamenii de știință se folosesc de experiențele
anterioare pentru a calcula probabilități și a deriva din ele afirmații cu
caracter mai general. Soția spune de fapt: „Văd că oile sunt tunse, cel puțin
pe partea dinspre noi. Din experiența mea anterioară știu că în general
fermierii nu tund oile doar pe o parte și, chiar dacă acest fermier ar fi
procedat așa cu turma sa, probabilitatea ca oile să se dispună pe câmp astfel
încât toate să fie cu partea tunsă spre drum ar fi infinitezimal de mică. Prin
urmare, pot afirma cu încredere că oile în cauză au fost tunse complet.“
Bănuim că savantul din anecdotă este un soi de capsoman prea școlit. în
mod obișnuit însă, despre cineva care nu poate extrapola pe baza propriei
sale experiențe anterioare spunem că e un prostănac sau - dacă am fi în
India - un sardar*.
Un polițist din New Delhi intervievează trei sardari care se pregătesc pentru
a deveni detectivi. Pentru a le testa capacitatea de a recunoaște un suspect, îi
arată primului sardar o fotografie timp de cinci secunde, după care o
ascunde.
- Acesta este suspectul tău, îi spune el. Cum l-ai recunoaște?
- E ușor, răspunde sardarul. L-am prinde imediat fiindcă are un singur
ochi!
- Aiurea! exclamă polițistul. Fotografia pe care ți-am arătat-o era luată
din profil.
Pe urmă îi arată și celui de-al doilea sardar fotografia timp de cinci secunde
și îl întreabă:
- Acesta e suspectul tău. Cum îl poți recunoaște?
Adept al religiei sikh în India, Pakistan și Afghanistan (n. tr.).
Sardarul zâmbește și spune:
- Ha! Ne-ar fi foarte simplu să-l prindem, fiindcă are o singură ureche!
înfuriat, polițistul se răstește:
- Ce naiba e cu voi doi? Sigur că nu vedeți decât un ochi și o ureche, fiindcă
e o fotografie din profil! De altceva mai bun nu sunteti în stare?
Teribil de enervat, îi arată fotografia celui de-al treilea sardar și, pe un ton
înțepat, îi spune:
- Acesta e suspectul tău. Cum l-ai recunoaște?
Sardarul studiază poza cu atenție, după care răspunde:
- Suspectul poartă lentile de contact.
Polițistul rămâne cu gura căscată, fiindcă habar n-are dacă suspectul poartă
sau nu lentile de contact.
- Hm, uite un răspuns interesant, zice el. Așteaptă puțin, până caut în
dosarul lui, și continuăm pe urmă.
lese din încăpere, se duce în biroul său, verifică dosarul suspectului în
computer și se întoarce zâmbitor.
- Extraordinar! Nici nu-mi vine să cred! Este adevărat, suspectul chiar
poartă lentile de contact! Excelent răspuns. Dar cum ai putut face o
observație atât de inteligentă?
-Ah, foarte ușor, răspunde sardarul. Suspectul n-ar putea purta ochelari,
fiindcă nu are decât un ochi și o ureche!
Triumful empirismului în epistemologia occidentală este reflectat în faptul
că îl considerăm în mod automat metoda de verificare a realității preferată
de toată lumea:
într-un vestiar, trei femei se echipează pentru o partidă de tenis, când
înăuntru dă buzna un bărbat în pielea goală, cu un sac pe cap.
Prima femeie se uită la el și spune:
- Ei, bine, nu e soțul meu.
Cea de-a doua adaugă:
- Nu, nu este.
Iar cea de-a treia intervine și ea:
- Nu e nici măcar membru al clubului.
Și totuși, în ciuda acestui triumf al empirismului și al științei, mulți continuă
să interpreteze unele evenimente neobișnuite ca fiind miracole, nu rezultate
ale unor cauze naturale. David Hume, scepticul empirist britanic, spunea că
singura bază rațională pentru a crede că ceva anume este un miracol e faptul
că toate celelalte explicații au un caracter și mai puțin probabil. Să zicem că
un individ pretinde că are acasă, într-un ghiveci, un palmier care cântă arii
din Aida. Care explicație este mai puțin probabilă: că palmierul încalcă
legile naturii sau că insul e nebun, a prizat cam multe halucinogene ori pur
și simplu minte? Iată răspunsul lui Hume: „Haideee!" (Am parafrazat
puțin!) Dat fiind că probabilitatea ca individul s-o fi luat razna sau să
exagereze este oarecum mai mare decât cea a încălcării legilor naturale,
Hume nu și-a putut imagina nici o situație în care să poată trage în mod
rațional concluzia că s-a petrecut un miracol. Ca să nu mai spunem că e un
lucru general cunoscut acela că plantele în ghiveci preferă muzica lui
Puccini.
în anecdota următoare, Bill, aparent un învățăcel al lui Hume, vrea să
verifice un pretins miracol, dar ajunge la concluzia că cealaltă posibilă
explicație este chiar mai puțin probabilă:
într-o zi, Bill i se plânge amicului său că îl doare rău un cot. Amicul îi
sugerează să consulte un swami care-și duce viața într-o peșteră din
apropiere.
- Nu trebuie decât să lași o mostră de urină în fața peșterii, iar el va
medita asupra ei, va pune diagnosticul și îți va spune apoi ce trebuie să
faci. Și nu te costă decât zece dolari.
Zicându-și că n-are nimic de pierdut, Bill umple un borcan cu urină și-l lasă
la gura peșterii, împreună cu o bancnotă de zece dolari. A doua zi, găsește
în locul lor un bilet în care scrie: „Ai o tendinită la cot. Cufundă-ți brațul în
apă caldă. Nu ridica greutăți. în două săptămâni te vei simți mai bine."
Peste câteva ore, Bill începe să creadă că „miracolul" e de fapt o făcătură
de-a amicului său, care probabil scrisese el însuși biletul și-l lăsase în fața
peșterii, așa că decide să se răzbune. Amestecă într-un vas puțină apă de la
robinet, o mostră din ce îngroapă pisica în curte, plus eșantioane de urină de
la soția și de la fiul lui. Deasupra adaugă și un dram dintr-un alt fluid
corporal al său, după care așază vasul la gura peșterii, alături de o bancnotă
de zece dolari. Pe urmă îl sună pe amicul lui și-i spune că mai are și alte
probleme de sănătate, așa că a mai dus un eșantion de urină la peșteră.
A doua zi, găsește un alt bilet, pe care scrie: „Apa de la robinet e prea dură;
ia-ți un anticalcar. Pisica are viermi intestinali; dă-i vitamine. Fiul tău
prizează cocaină; trimite-l la dezintoxicare. Soția ți-e însărcinată cu
gemene. Și nu sunt ale tale; ia-ți un avocat. Iar dacă nu renunți la
masturbare, tendinită n-o să-ți treacă niciodată."
Dar în glume, la fel ca în filosofie, interpretările sceptice au de obicei câștig
de cauză.
La ușa bătrânului Bloom, proprietarul fierăriei din sat și totodată vraciul
local, renumit pentru vindecările miraculoase ale artritei, „pacienții" stau la
o coadă lungă, când își face apariția o bătrânică adusă rău de spate, mergând
șonticăit și sprijinindu-se într-un baston.
Când îi vine rândul, intră în cămăruța din spatele fierăriei și după o jumătate
de oră, spre uluirea tuturor, iese mergând cât se poate de dreaptă, cu capul
sus.
O femeie ce aștepta la coadă exclamă:
- E un miracol! Când ai intrat erai complet cocoșată, iar acum ai
spatele drept! Ce ți-a făcut bătrânul Bloom?
La care bătrânica răspunde:
- Mi-a dat un baston mai lung.
Un orb poate fi la fel de empirist ca oricine altcineva, deși datele vizuale nu
figurează, în mod evident, în „repertoriul" experienței sale de viață.
E vremea Paștelui și un evreu își mănâncă prânzul în parc. Un orb se așază
lângă el, așa că evreul îi oferă și lui ceva - o bucățică de matzoh*. Orbul o
ia, o pipăie puțin și apoi exclamă:
- Cine mai scrie și porcăriile astea?
Individul din povestea următoare face greșeala absurdă de a presupune că
un orb nu dispune de mijloace de verificare senzorială alternative:
Un fel de lipie din aluat fără drojdie, uscată și subțire, care se mănâncă de
obicei în timpul Paștelui iudaic (n. tr.).
Un bărbat intră într-un bar împreună cu câinele său și cere de băut.
Barmanul îi spune:
- Câinele nu are voie aici!
Fără a sta pe gânduri, omul răspunde:
- E câinele meu ajutător, pentru orbi.
- Oh, îmi pare rău, amice. Uite, primul pahar e din partea casei.
Omul își ia băutura și se așază la o masă de lângă ușă. Un alt individ intră în
bar împreună cu un câine. Primul îl oprește și-i șoptește:
- N-ai voie cu câinele înăuntru decât dacă-i spui că e ajutorul tău, pentru
orbi.
Individul îi mulțumește, se apropie de bar și cere de băut. Barmanul îi spune
și lui:
- Hei, câinele nu are voie aici!
- E câinele meu ajutător, pentru orbi, răspunde individul.
La care barmanul replică:
- Nu, nu cred așa ceva. N-am auzit de chihuahua folosiți pe post de câini
ajutători.
Individul rămâne mut o clipă, după care exclamă:
- Ce?! Mi-au dat un chihuahua?!!
IDEALISMUL GERMAN
Ei, haide! în legătură cu un obiect oarecare trebuie să mai existe și altceva
în afara datelor senzoriale. Dosit pe undeva. Așa credea filosoful german
din secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant. Acesta i-a citit pe empiriștii
britanici și, după propriile sale spuse, ei l-au trezit din toropeala dogmatică.
Kant presupusese că mintea ne poate oferi o certitudine privind felul în care
este construită lumea, însă empiriștii au demonstrat că tot ceea ce știm
despre lumea exterioară este într-un anume sens incert, deoarece
informațiile despre ea ne parvin prin intermediul simțurilor. O căpșună
apare ca fiind roșie sau dulce doar atunci când este observată prin
intermediul unui anumit echipament - ochii sau papilele gustative. Se știe că
unele persoane cu papile gustative deosebite o percep altfel decât dulce.
Prin urmare, s-a întrebat Kant, ce e o căpșună „în sine", ce o face să pară
roșie și dulce - sau în orice alt fel - când este percepută prin intermediul
echipamentului senzorial?
Am putea crede că știința ne poate spune ce este îti sine, cu adevărat, un
lucru, chiar dacă simțurile n-o pot face. Dar dacă stăm să ne gândim, știința
nu ne aduce deloc mai aproape de căpșuna în sine; nu ne ajută să spunem că
o anumită structură chimică a căpșunii și o alcătuire neurologică anume a
unei persoane se combină pentru a decide dacă respectiva căpșună pare
dulce sau acrișoară - și că această structură chimică este ceea ce căpșuna e
cu adevărat, în sine. Prin „o anumită structură chimică" înțelegem de fapt
„efectul pe care-1 observăm când trecem căpșuna prin diverse dispozitive".
Această trecere nu ne spune decât cum apare căpșuna când trece prin
respectivele dispozitive, așa cum o mușcătură dintr-una ne spune cum apare
ea când ne atinge papilele gustative.
Kant a conchis că nu putem cunoaște nimic despre lucrurile în sine. Acest
z7///g an sich, lucrul în sine, spunea el, este „egal cu x“. Nu putem cunoaște
decât lumea fenomenelor, adică a aparențelor; nu putem ști însă nimic
despre lumea transcendentă, a mnnenelor, de dincolo de aparențe.
în acest mod, Kant a aruncat mănușa pentru o schimbare de paradigmă în
filosofie. Rațiunea nu ne poate spune nimic despre lumea de dincolo de
simțurile noastre. Prin intermediul exclusiv al rațiunii pure nu putem ajunge
nici la Dumnezeul-conțopist al lui Berkeley și nici la o explicație metafizică
a lumii. Filosofia nu a mai fost de atunci aceeași.
Asistenta: Domnule doctor, în sala de așteptare e un om invizibil.
Medicul: Spune-i că nu-l pot vedea acum.
Poate că gluma de mai sus nu vi se pare pe deplin lămuritoare în privința
distincției operate de Kant între lumea fenomenologică și cea
numenologică. Motivul e, probabil, acela că prin traducere se mai pierde
câte ceva. Iată forma în care am auzit noi gluma în crama universității din
Kdnigsberg:
Asistenta: Herr Doktor, în sala de așteptare e un ding an sich.
Urologul: Alt ding an sich! Dacă mai văd încă unul pe ziua de azi, cred că
încep să urlu! Cine e?
Asistenta: De unde să știu eu?
Urologul: Descrie-mi-l!
Asistenta: Cred că glumiți!
Portretul unui ding an sich
Așadar, aceasta este anecdota originală. Numai că există în ea ceva mai
mult decât ne dăm seama la prima vedere. Din motive numai de ea
cunoscute, asistenta a ales să nu-i împărtășească medicului dovezile care
atestă că în sala de așteptare se află un ding an sicii. Oricare ar fi fost
dovezile acelea, trebuie să fi fost fenomenale! (Dacă pricepeți jocul de
cuvinte.) Ce anume a ajutat-o să-și dea seama? Trebuie să fi fost ceva din
domeniul simțurilor. Poate un al șaselea simț, poate unul dintre celelalte
cinci, dar în mod cert a fost un simț. Ceea ce nu știați în acest caz este că
asistenta și-a susținut teza de doctorat pe baza Criticii rațiunii pure, înainte
de a descoperi că astfel și-a plafonat cariera, rămânând la stadiul de
asistentă. Prin urmare, dorința medicului - „Descrie-mi-1!44 - a însemnat
pentru ea nu „Ce fenomene senzoriale constați acum?44, ci „Descrie-1 așa
cum este el în sine, dincolo de aparențe/4 Și, firește, a fost enervată de o
asemenea solicitare, deși mai târziu s-a calmat și s-a măritat cu vărul
medicului, Helmut, cu care a avut trei copii minunați.
Pentru Kant și pentru epistemologia care s-a conturat în urma lui, întrebările
„Ce putem ști?“ și „Cum putem ști?“ pot fi analizate în lumina a ceea ce
putem spune semnificativ despre ceea ce știm și cum anume știm. Ce fel de
propoziții despre lume ne oferă cunoaștere asupra ei?
Kant a încercat să răspundă la această întrebare împărțind propozițiile
logice în două categorii: analitice și sintetice. Propozițiile analitice sunt cele
adevărate prin definiție. Propoziția „Toți ornitorincii sunt mamifere44 este
analitică; nu ne spune nimic nou despre un anume ornitorinc, nimic în plus
față de ceea ce putem afla căutând termenul în dicționar. Pe de altă parte,
propoziția „Unii ornitorinci sunt sașii" este sintetică; ne oferă informații noi
despre lume, fiindcă termenul „sașiu" nu face parte din definiția
ornitorincului. Fraza „Unii ornitorinci sunt sașii" ne spune despre
ornitorinci ceva ce nu putem afla căutând cuvântul „ornitorinc" în dicționar.
Mai departe, Kant a operat o distincție între propozițiile a priori și a
posteriori. Cele a priori sunt cele pe care le putem formula exclusiv pe baza
rațiunii, fără a recurge la experiența senzorială. Propoziția anterioară, „Toți
ornitorincii sunt mamifere", este cunoscută a priori. Nu este necesar să ne
ducem să ne uităm la o sumedenie de ornitorinci pentru a înțelege că este
adevărată. Tot ce trebuie să facem este să căutăm într-un dicționar.
Propozițiile a posteriori, pe de altă parte, sunt bazate pe experiența
senzorială. „Unii ornitorinci sunt sașii" este un lucru ce poate fi aflat doar
verificând o serie de ornitorinci - fie examinându-i noi înșine, fie acceptând
opinia cuiva care susține că i-a examinat.
Până acum am văzut exemple de propoziții analitice a priori („Toți
ornitorincii sunt mamifere") și sintetice a posteriori („Unii ornitorinci sunt
sașii"). Kant s-a întrebat dacă nu cumva există și un al treilea tip de
propoziții logice, sintetice a priori. Acestea ar fi cele care ne-ar oferi
informații noi despre lumea exterioară, însă care ar putea fi cunoscute
exclusiv prin intermediul rațiunii. Empiriștii au sugerat că nu există
cunoaștere sintetică a priori, dat fiind că sursa cunoștințelor noastre
despre lumea exterioară este experiența senzorială proprie. Dar Kant a sărit
imediat: „Stați așa! Ce părere aveți despre o propoziție de tipul «Fiecare
eveniment are o cauză»?“ Este sintetică: ne spune despre lume ceva nou, în
plus față de ceea ce este cuprins în definiția cauzei și în cea a efectului. Dar
este totodată a priori, putând fi cunoscută doar prin intermediul rațiunii, nu
și al experienței. Cum așa? „Fiindcă, a replicat Kant, trebuie să presupunem
că este adevărată pentru a putea avea o experiență inteligibilă.“ Dacă nu
presupunem că situația actuală a fost cauzată de un lanț de evenimente
precedente, nu mai înțelegem nimic. Ar fi ca și cum am trăi în filmul
Mulholland Drive, în care evenimentele nu se succedă într-o ordine
coerentă. Ar trebui să renunțăm la a face orice afirmație sau supoziție
despre lume, fiindcă nu ne-am mai putea baza pe consecvența acesteia de la
o clipă la alta.
Sute de glume își trag seva din confuzia între propozițiile analitice a priori
și cele sintetice a posteriori.
Există o modalitate infailibilă de a trăi până la o vârstă înaintată: mănâncă o
chiftea pe zi, timp de o sută de ani.
Poanta rezidă în a oferi o soluție analitică a priori la o problemă ce necesită
una sintetică a posteriori. întrebarea referitoare la o modalitate infailibilă de
a atinge o vârstă înaintată necesită, în mod cert, anumite informații despre
lume. „Care sunt lucrurile despre care experiența ne-a învățat că asigură
longevitatea?" Ne așteptăm ca răspunsul să fie ceva de genul „Renunță la
fumat'1 sau „Ia la culcare câte 10 grame de coenzima Q ". în gluma
noastră însă, răspunsul este analitic, cu o prea redusă relevanță a chiftelelor,
introduse în ecuație pentru a ne năuci. „Pentru a ajunge la o vârstă înaintată,
trăiește o sută de ani, fiindcă o sută de ani este, prin definiție, o vârstă
înaintată. Și mănâncă niște chiftele. Oricum, rău nu-ți vor face.“ (Mă rog,
toate acele grăsimi din chiftele ar putea să vă facă rău, dar nu dacă le
mâncați timp de o sută de ani!)
Iată încă una:
Joe: Ce cântăreț excepțional, nu-i așa?
Dan: Ha! Dacă aș avea vocea lui, aș fi și eu excepțional!
Aceeași explicație. Prin „cântăreț excepțional11 înțelegem o persoană care
are o voce excelentă - așa cum trebuie să fi avut și cel din anecdota de mai
sus, în mod evident. în consecință, judecata lui Dan, „Dacă aș avea vocea
lui, aș fi și eu excepțional11, nu ne spune nimic nou despre abilitățile sale
muzicale. De fapt, el nu zice altceva decât „Dacă aș fi un cântăreț
excepțional, aș fi un cântăreț excepțional.11 Iar dacă acest lucru nu e
adevărat prin definiție, atunci nu știu ce mai e adevărat.
Iată în continuare o demonstrație mai complicată a ceea ce se întâmplă când
confunzi între ele o propoziție sintetică a posteriori și una analitică a priori:
Un bărbat probează un costum croit pe comandă și-i spune croitorului:
- Mâneca asta trebuie să fie scurtată. E mai lungă cu cinci centimetri!
- Ba nu, răspunde croitorul. îndoiți brațul așa. Vedeți, mâneca se trage
în sus.
- Da, bine, dar uită-te la guler! Când îndoi cotul, gulerul mi se ridică
aproape până-n creștet.
- Și ce dacă? Stați cu capul mai drept și dat pe spate. Perfect!
Omul e încă nemulțumit:
- Dar acum umărul stâng este cu zece centimetri mai jos decât cel
drept!
- Nici o problemă! replică croitorul. îndoiți-vă din talie spre stânga și
umerii vor fi egali.
Omul pleacă de la croitor îmbrăcat cu noul costum, cu cotul drept îndoit și
scos în afară, cu capul dat pe spate și aplecat spre stânga din talie. Și nu
poate merge decât cu un pas chinuit, spasmodic. în momentul acela, doi
trecători se uită la el.
- la te uită la bietul infirm! spune primul. Mă doare inima pentru el.
Iar al doilea îi răspunde:
- Da, dar croitorul lui trebuie să fie un adevărat geniu!
Costumul îi vine perfect!
Sintetic versus analitic, nu-i așa? (Și nu vorbim despre țesături sintetice
aici!) Trecătorul își spune că enunțul „Croitorul i-a confecționat un costum
perfect pentru el" este o propoziție sintetică a posteriori menită să ofere
informații și bazată pe observație, despre croitor și aparenta lui pricepere în
domeniu. Pentru croitor însă, „Costumul pe care i l-am croit îi vine perfect"
este o propoziție analitică. Este același lucru cu a spune „Costumul pe care i
l-am croit este un costum pe care l-am croit.“ Fiindcă orice costum pe care
l-ar proba clientul îi va veni perfect, deoarece croitorul îl ajustează pe client
pe măsura costumului.
CEASUL LUI KANT
Pentru Kant, rațiunea pură are întotdeauna întâietate, astfel că, după părerea
lui, pentru soluționarea problemelor cunoașterii, experiența personală este
prea puțin necesară. în consecință, nu s-a aventurat niciodată dincolo de
granițele orașului în care locuia, Kdnigsberg, și a dus mereu o viață solitară,
cu obiceiuri extrem de rigide, precum plimbarea pe care o făcea în fiecare zi
după masa de seară. Se spune că locuitorii din Kdnigsberg își potriveau
ceasurile după locul în care se afla profesorul Kant la o anumită oră în
drumul său zilnic în sus și-n jos pe aceeași stradă (care a primit mai târziu
numele Pltilosophetigang, sau Calea Filosofului).
Mai puțin cunoscut (poate fiindcă s-ar putea să nu fie adevărat) este faptul
că paracliserul catedralei din Kdnigsberg verifica ora arătată de orologiul
din turn urmărindu-1 pe Kant în plimbarea lui de zi cu zi, iar Kant la rândul
lui își programa plimbarea după orologiul din turnul bisericii.
Fiindcă tot vorbeam anterior despre confuzia dintre analitic și sintetic! Atât
Kant, cât și paracliserul credeau că obțin informații noi examinând
comportamentul celuilalt. Kant credea că, privind orologiul din turn, află
ora germană standard care, după părerea lui, era stabilită în funcție de
rotația Pământului. Paracliserul credea că, studiind plimbarea zilnică a lui
Kant, află ora germană standard, deoarece era ferm convins de
punctualitatea filosofului. în realitate, fiecare ajungea la o concluzie
analitică, adevărată prin însăși definiția ei. Astfel, concluzia lui Kant „îmi
fac plimbarea la 3.30“ se traduce de fapt prin propoziția de tip analitic „îmi
fac plimbarea când îmi fac plimbarea" - fiindcă el știe că e ora 3.30 uitânduse la un ceas potrivit după momentul în care iese el să se plimbe. Concluzia
paracliserului, „Orologiul meu merge bine", se reduce de fapt la „Orologiul
meu arată ora pe care o arată orologiul meu", fiindcă criteriul după care
evaluează el corectitudinea orologiului este plimbarea lui Kant, la rândul ei
bazată pe ora arătată de orologiu.
FILOSOFIA MATEMATICII
Cum rămâne cu observația lui Dimitri, că 2 + 2 = 4? Este aceasta o
propoziție analitică, adevărată prin definiție? Faptul că este egal cu 2 + 2
constituie oare o parte a ceea ce înțelegem prin „4"? Sau este una sintetică?
Ne oferă cumva noi informații despre lume? Am ajuns la ea numărând două
lucruri și apoi încă două și pe urmă numărând întregul grup? Aceasta din
urmă este abordarea preferată de tribul Voohoona din Australia.
Un aborigen Voohooni îi spune unui antropolog occidental că 2 + 2 = 5.
Antropologul îl întreabă cum a ajuns la acest rezultat, iar omul răspunde:
- Fiindcă am numărat, firește. Mai întâi fac două noduri pe o sfoară. Pe
urmă fac două noduri pe o altă sfoară. Iar când leg împreună cele două
sfori, am cinci noduri.
în mare parte, filosofia matematicii este complexă și dificilă. Singurul lucru
pe care trebuie să-l știm este acela că, atunci când vine vorba despre
matematică, există trei tipuri de oameni: cei care știu să numere și cei care
nu știu.
PRAGMATISMUL
Pentru un pragmatic epistemologic precum filosoful american William
James, de Ia sfârșitul secolului al XlX-lea, adevărul unei propoziții rezidă în
consecințele ei practice. După părerea sa, noi ne alegem propriul nostru
adevăr în funcție de efectele pe care le va avea în practică. Spunem că legea
gravitației enunțată de Newton este adevărată nu fiindcă ar corespunde
modului în care „sunt lucrurile cu adevărat", ci pentru că s-a dovedit utilă în
prezicerea comportamentului manifestat de două obiecte unul față de
celălalt, în diferite circumstanțe: „Hei, sunt sigur că merele cad chiar și în
New Jersey." în ziua în care o teorie nu mai este utilă, imediat o vom înlocui
cu alta.
O femeie reclamă la poliție că i-a dispărut soțul. Oamenii legii îi cer o
descriere a acestuia, iar doamna răspunde:
- E înalt de un metru și nouăzeci, bine făcut, cu părul des și ondulat.
Prietena ei intervine:
- Ce tot spui acolo? Soțul tău e înalt de un metru șaizeci, e chel și are o
burtă uriașă.
Iar femeia replică:
- Și cine l-ar vrea pe ăsta înapoi?
E o anecdotă cunoscută; poate că ați auzit-o și dumneavoastră. Mai puțin
cunoscut este însă dialogul care a urmat:
Polițistul se întoarce spre ea și spune:
- Doamnă, avem nevoie de o descriere a soțului dumneavoastră care să
corespundă realității.
- Să corespundă, pe naiba! Adevărul nu poate fi determinat exclusiv pe
criterii epistemologice, deoarece gradul de adecvare a acestora nu
poate fi stabilit în mod separat de obiectivele vizate și de valorile
respectate. Altfel spus, până la urmă adevărul este ceea ce te satisface,
și numai Dumnezeu știe că soțul meu nu face asta.
FENOMENOLOGIA
După urcarea pe culmile abstractizării, filosofia s-a pregătit pentru o
aterizare lină în experiența obișnuită, de zi cu zi. Aceasta s-a întâmplat în
cadrul epistemologiei la începutul secolului XX, când fenomenologii au
început să mediteze la ce anume înseamnă să cunoști ceva cu adevărat. Mai
degrabă o metodologie decât un set de principii filosofice, fenomenologia
încearcă să înțeleagă experiența umană așa cum este ea trăită, nu ca un set
de date obiective. Această abordare seamănă mai degrabă cu cea a unui
romancier decât cu cea a unui filosof înclinat spre abstractizare.
Termenul german einfiihlung, care înseamnă „a simți în“ sau „empatie", a
fost folosit de fenomenologi precum Edmund Husserl pentru a se referi la o
modalitate de cunoaștere ce tinde să pătrundă în experiența unei alte ființe
umane, pentru a cunoaște și a simți lumea așa cum o face aceasta. Altfel
spus, să se pună în locul ei - sau eventual în chiloțeii ei.
- Doamnă doctor, spune o femeie stânjenită, am o problemă sexuală.
Soțul meu nu mă excită.
- Bun, replică medicul, vă voi examina mâine. Veniți împreună cu
soțul.
A doua zi, femeia se întoarce la cabinet împreună cu soțul ei. f
- Vă rog să vă dezbrăcați, domnule Thomas, îi cere doctorul. Acum,
rotiți-vă puțin. Bun, acum vă rog să vă întindeți pe pat. Aha, înțeleg.
Bine, acum puteți să vă îmbrăcați.
Apoi medicul o ia deoparte pe doamna Thomas.
- Sunteți perfect sănătoasă, îi spune ea. Nici pe mine nu mă excită.
DIMITRI: Trebuie să recunosc, Tasso, e bine să cunoști chestiile astea cu
epistemologia.
TASSO: Bine? în ce fel? Ce înțelegi prin „bine"?
DIMITRI: înainte de a-ți răspunde, am o întrebare pentru tine. Știi cumva ce
înseamnă „mă doare-n fund"?
IV
ETICA
A discerne între bine și rău ține de domeniul eticii. Totodată, este ceea ce îi
ține ocupați pe preoți, experti și părinți. Din păcate, ceea ce îi tine ocupati
pe copii și pe filosofi este să-i întrebe pe preoți, experți si părinți „De ce?"
DIMITRI: Mă gândeam Ia întrebarea ta, ce înseamnă „bine", și am găsit
răspunsul: „bine" este să acționezi pe baza unui principiu just.
TASSO: Pe Zeus, Dimitri, ești plin de surprize! începi să vorbești ca un
adevărat filosof. Iată o ultimă întrebare însă: Cum anume determini care
sunt principiile juste?
DIMITRI: Ei, asta-i! La fel ca toată lumea. Le știu de la mama.
TASSO (neauzit): De ce toți studenții de nota zece ajung la Socrate?
ETICA ABSOLUTISTÂ: LEGEA DIVINĂ
Legea divină face ca etica să fie ceva foarte simplu: dacă Dumnezeu zice că
un lucru e greșit, atunci chiar este greșit, categoric și pe de-a-ntregul. Dar
mai sunt și complicații. în primul rând, cum putem fi siguri ce anume
gândește Dumnezeu cu adevărat? Fundamentaliștii au găsit răspuns la
această întrebare: așa scrie la Scriptură. Dar de unde știau oamenii din
Scriptură că semnalele pe care le primeau veneau chiar de la Dumnezeu?
Avraam a crezut că Domnul îi cere să-l sacrifice pe fiul său pe altar. „Dacă
Dumnezeu așa spune", și-a zis el probabil, „atunci e bine să mă supun."
Prima noastră întrebare filosofică pe care i-o adresăm lui Avraam este
aceasta: „Da’ ce, ești nebun? îl auzi pe «Dumnezeu» pretinzându-ți să faci
un lucru idiot și nici măcar nu-i ceri să se identifice?"
O altă problemă în privința legii divine este interpretarea ei. Ce presupune
cu exactitate să-ți cinstești tatăl și mama? O felicitare de Ziua Mamei? Să te
măriți cu anostul fiu al dentistului fiindcă așa vor cinstiții tăi părinți?
întrebarea asta nu mai pare deloc despicarea în patru a firului de păr
talmudic, dacă fiul dentistului e înalt de un metru patruzeci și cântărește o
sută treizeci de kilograme.
O caracteristică principală a legii divine este aceea că Dumnezeu are
întotdeauna ultimul cuvânt.
Moise coboară de pe Muntele Sinai cu tablele legii în mână și anunță
poporul reunit:
- Am o veste bună și o veste proastă. Vestea bună e că L-am convins să
se rezume la zece. Vestea proastă e că adulterul se numără printre ele.
Se pare că în tinerețea sa aventuroasă, Sfântul Augustin a năzuit la o
negociere similară, atunci când a strigat: „Doamne, ajută-mă să-mi păstrez
castitatea. Dar nu acutul" în mod cert, sfântul încerca și el o oarecare
despicare a firului de păr talmudic. „Adică, n-ai precizat exact când să nu
comit adulter, nu-i așa?“ Pare o glumă, nu?
VIRTUTEA PLATONICĂ
în Republica, Platon scria: „Statul este sufletul scris cu caractere mari." De
aceea, pentru a discuta despre virtuțile individului, a scris un dialog despre
virtuțile statului ideal. Pe conducătorii acestui stat i-a numit Regi Filosofi fapt care sugerează popularitatea sa în rândul filosofilor. Regii Filosofi
conduc statul așa cum Rațiunea îndrumă sufletul omenesc. Principala
virtute - a Regilor Filosofi și a Rațiunii deopotrivă - este înțelepciunea, pe
care Platon o definea ca înțelegerea Ideii de Bine. însă ceea ce e bun pentru
un om poate fi o bunătate pentru altul.
La întrunirea consiliului profesoral, un înger apare pe neașteptate și-i spune
șefului Catedrei de filosofie:
- îți voi acorda una dintre următoarele trei binecuvântări, la alegerea ta:
înțelepciune, frumusețe sau zece milioane de dolari.
Fără a sta pe gânduri, profesorul alege înțelepciunea.
Urmează un fulger de lumină, iar profesorul pare transformat,
dar nu face decât să stea încremenit și tăcut, privind în jos, spre masă. Unul
dintre colegi îi șoptește:
- Trebuie să spui ceva!
La care profesorul replică:
- Trebuia să fi cerut banii!
STOICISM
Stoicii din secolul al IV-lea î.Hr. erau preocupați de o întrebare de natură
etică - anume cum să reacționeze în fața sentimentului copleșitor de
fatalism provocat de traiul într-un imperiu rigid controlat. Prea puține erau
lucrurile pe care le puteau schimba în viața lor de zi cu zi, așa că au hotărât
să-și modifice atitudinea față de viață în sine; era singurul lucru pe care îl
mai puteau controla ei înșiși. Ceea ce au „inventat" stoicii a fost o strategie
de dezangajare emoțională în viață - atitudine pe care au numit-o apathia
(apatie). Pentru stoici, apatia era o virtute, ceea ce i-a făcut de râsul lumii la
taverna locală. Ei erau dispuși să-și sacrifice un anume tip de fericire (sex,
droguri și un soi de hip-hop dionisiac) pentru a evita nefericirea provocată
de patimi și pasiuni (boli cu transmisie sexuală, mahmureli și versuri
proaste). Acționau numai pe baza rațiunii, niciodată din pasiune, și se
considerau deci singurii oameni cu adevărat fericiți - ceea ce înseamnă că
erau ne-nefericiți.
în următoarea anecdotă, domnul Cooper dovedește o formă modernă a
stoicismului, stoicismul prin reprezentanți.
Soții Cooper intră în cabinetul stomatologului, unde domnul Cooper dă
imediat de înțeles că sunt în grabă mare.
- Fără dulcegării, doctore, cere el. Fără anestezie, fără spray sau alte
chestii de genul ăsta. Scoate măseaua și să terminăm odată!
- Mi-aș dori să am mai mulți pacienți la fel de stoici ca dumneavoastră,
spune medicul admirativ. Și care e măseaua cu pricina?
La care domnul Cooper se întoarce spre soția lui:
- Deschide gura, dragă!
G.K. Chesterton scria odată: „Cuvântul «bun» are numeroase semnificații.
Spre exemplu, dacă un bărbat și-ar împușca mama de la o distanță de cinci
sute de metri, aș zice că e un țintaș bun, dar nu l-aș numi în mod necesar un
om bun.“ Calificativul „în mod necesar" este cel care sugerează aici că
Chesterton avea o minte de filosof.
UTILITARISMUL
Știm cu toții că Vladimir Ilici Lenin a spus, în secolul XX, că „scopul scuză
mijloacele", dar în mod ironic, ideea lui nu se deosebește prea mult de
punctul de vedere al unuia dintre filosofii favoriți din tabăra lui Dumnezeu,
John Stuart Mill. Alături de utilitariști, el a propus o etică așa-numită
„consecvențialistă“: corectitudinea morală a unui fapt este determinată
exclusiv de consecințele sale.
Protagonista anecdotei următoare este în mod limpede o utilitaristă:
Doamna O'Callahan îi cere pictorului care îi face portretul să adauge câte o
brățară de aur pe fiecare braț, un șirag de perle la gât, cercei cu rubine și o
tiară cu diamante. Artistul răspunde că asta ar echivala cu o minciună, la
care doamna O'Callahan replică:
- Uite ce e, soțul meu se afișează peste tot cu o blondă tânără. Vreau ca
după moartea mea această fătucă să caute înnebunită bijuteriile!
Același tip de justificare ar putea fi folosit pentru a trece cu vederea unele
situații cu adevărat grave, dacă s-ar considera că urmările nu sunt suficient
de „bune44.
Doamna Brevoort, văduvă, stă pe marginea piscinei, în clubul ei, când
remarcă un bărbat arătos ce face plajă. Se apropie de el și-i spune:
- Știi, nu cred că te-am mai văzut pe aici înainte.
- Cred și eu, răspunde bărbatul. în ultimii treizeci de ani am fost în
închisoare.
- Serios? Pentru ce?
- Fiindcă mi-am asasinat soția.
- Ah! exclamă doamna Brevoort. înseamnă că acum ești necăsătorit!
Influentul utilitarist contemporan Peter Singer face adesea analogii între
deciziile despre care suntem cu toții de acord că presupun consecințe
nefaste și hotărâri aparent mai inofensive pe care el le consideră similare
din punct de vedere etic. în cadrul unui eseu, el prezintă o situație în care
cineva poate câștiga bani pentru a-și cumpăra un televizor nou vânzând un
copil fără adăpost unei organizații care îi va preleva organele pentru
transplant. Foarte rău și urât - suntem de acord toți. Pe urmă însă, Singer
afirmă că de fiecare dată când cumpărăm un televizor nou în loc să donăm
banii organizațiilor care protejează copiii fără adăpost, facem în esență
același lucru. Nu vă scoate din sărite când auziți așa ceva? Este un
raționament prin analogie, de la o situație particulară dramatică la una cu
caracter moral general - ca în gluma următoare, devenită clasică.
El: Te-ai culca acum cu mine pentru un milion de dolari?
Ea: Un milion? Ha! Cred că da.
El: Dar pentru doi dolari?
Ea: Șterge-o, amice! Oare cine mă crezi?
El: Păi, deja am stabilit asta. Acum negociem doar prețul.
IMPERATIVUL CATEGORIC
ȘI VECHEA REGULA DE AUR
Principiul universal al lui Kant, criteriul de evaluare a tuturor celorlalte
principii etice, este cel pe care el îl numește „imperativul categoric". La
prima vedere, acesta pare a fi doar o versiune ușor înfrumusețată a vechii
reguli de aur.
Regula de aur: „Tratează-i pe alții așa cum vrei tu să fii tratat."
Imperativul categoric: „Acționează întotdeauna după o maximă care ai vrea
să devină în același timp o lege universală."
Desigur, modul în care l-a formulat Kant are o anumită aură glacială. De
fapt, însăși sintagma „imperativ categoric" are o rezonanță... ei, bine...
germanică. Dar ce putea face Kant? La urma urmei, el chiar era german!
Și totuși, imperativul categoric și regula de aur împărtășesc un vast teritoriu
filosofic comun:
• Nici primul, nici cea de-a doua nu constituie o regulă cu privire la o
acțiune specifică, precum „Cinstește-ți tatăl și mama" sau „Mănâncă-ți
spanacul!"
• Ambele oferă un principiu abstract prin care să putem determina care
acțiuni specifice sunt juste și care nu.
• în ambele, acest principiu abstract implică ideea că toți oamenii sunt
la fel de valoroși ca mine și ca tine și deci toți trebuie tratați din punct
de vedere moral ca mine și ca tine... dar mai ales ca mine.
Există însă o deosebire fundamentală între imperativul categoric și regula
de aur, iar remarca de mai jos o exprimă perfect:
Un sadic este un masochist care respectă regula de aur.
Provocând durere altora, masochistul nu face decât ceea ce impune regula
de aur: îi tratează pe alții așa cum ar vrea el să fie tratat, preferabil cu un
bici. Dar Kant ar spune că nici un masochist n-ar putea afirma cu onestitate
că imperativul moral „provoacă durere celorlalți" ar constitui o lege
universală într-o lume acceptabilă. Chiar și un masochist ar considera așa
ceva nerezonabil.
Considerații similare l-au îndemnat pe dramaturgul George Bernard Shaw
să reformuleze în mod acid regula de aur:
„Nu-i trata pe alții așa cum ai vrea tu să fii tratat; s-ar putea ca ei să aibă
gusturi diferite."
Variațiuni pe tema regulii de aur se regăsesc nu numai în opera lui Kant, ci
și în tradițiile religioase din lumea întreagă:
HINDUISM (secolul al XlII-lea Î.Hr.)
Nu le face altora ceea ce nu vrei să ți se facă ție...
Aceasta-i întreaga Dharma. Ia aminte.
Mahabharata
IUDAISM (secolul al XlII-lea Î.Hr.)
Ceea ce nu-ți place ție nu-i face nici vecinului tău;
aceasta-i întreaga Tora; restul e detaliu; ai grijă așa să faci.
Talmudul babilonian
ZOROASTRISM (secolul al XH-lea Î.Hr.)
Firea omenească este bună doar atunci când nu face altora ceea ce nu e bun
pentru ea însăși.
Dadistan-i-Dinik
BUDISM (secolul al Vl-lea Î.Hr.)
Nu-i răni pe alții în feluri care pe tine te-ar răni.
Dhammapada tibetanâ
CONFUCIANISM (secolul al VMea Î.Hr.)
Nu le face altora ceea ce nu vrei să ți se facă ție.
Confucius, Analecte
ISLAMISM (secolul al VH-Iea)
Nici unul dintre voi nu e credincios dacă nu-i dorește altuia ceea ce-și
dorește pentru sine.
„Sunna", din Haclitlt
BAHA’I (secolul al XlX-lea)
Nu-i da altui suflet ceea ce n-ai vrea să ți se dea ție și nici nu spune ce n-ai
vrea să ți se spună. Aceasta e porunca mea pentru voi, să țineți seama de ea.
Baha’u’Ilah, Cuvintele ascunse
SOPKANOISM (secolul XXI)
Snopește-1 pe fiecare cu același respect cu care ai vrea tu să fii snopit,
pricepi?
Tony, Clanul Soprano, episodul 12
VOINȚA DE PUTERE *
Filosoful german din secolul al XlX-lea Friedrich Nietzsche proclama sus și
tare că întoarce pe dos etica creștină tradițională. în acest sens, a început cu
pași mărunți, anunțând moartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ripostat,
anunțând - pe zidurile pisoarelor din școlile de băieți - moartea lui
Nietzsche. Dar ce înțelegea el
prin „moartea lui Dumnezeu"? Că civilizația și cultura occidentală au
depășit stadiul explicațiilor metafizice ale lumii și deopotrivă pe cel al eticii
creștine aferente. El numea creștinismul „moralitate de turmă", fiindcă
propovăduiește o „etică nenaturală" - anume că e rău să fii un mascul alfa,
care domină turma. în locul eticii creștine el a plasat o etică pozitivă a
forței, pe care a numit-o voința de putere. Individul excepțional, Ubermensch sau supraomul, este mai presus de moralitatea de turmă și merită săși exprime liber forța naturală și superioritatea asupra turmei. Friedrich era
neîndoielnic un elev al școlii lui Tony Soprano, atunci când venea vorba
despre regula de aur. în consecință, a fost blamat pentru tot soiul de chestii,
de la militarismul german la varza murată:
Problema cu mâncarea germană este aceea că, oricât ai mânca, peste o oră
tot ești flămând de putere.
EMOTIVISMUL
Pe la mijlocul secolului XX, cea mai etică filosofie era metaetica. în loc să
se întrebe „Care acțiuni sunt bune?", filosofii aveau o altă întrebare: „Ce
înseamnă să spui că o acțiune este bună?" Oare „x e bun" înseamnă doar
„sunt de acord cu x"? Sau „x e bun" exprimă o emoție pe care o resimt
atunci când văd x sau când mă gândesc la x? Această din urmă opinie,
numită emotivism, este ilustrată de următoarea anecdotă:
Un individ trimite Fiscului o scrisoare cu următorul conținut: „N-am mai
putut să dorm știind că am trișat cu privire la impozitul meu pe venit. Am
declarat un venit impozabil mai mic, așa că trimit împreună cu această
scrisoare un cec pentru suma de 150 de dolari. Dacă tot n-o să pot dormi, o
să trimit și restul de bani."
ETICA APLICATĂ
Tocmai când speculațiile metaeticii cu privire la semnificația termenului
„bun“ începeau să-și piardă din vigoare, etica acțiunii a revenit în modă, iar
filosofii au început să scrie iar despre cum anume recunoaștem care acțiuni
sunt bune și care nu. Bioetica, etica feministă și cea pentru bunele
tratamente aplicate animalelor au devenit de rigueur.
Un tip de etică aplicată care a înflorit în secolul XX a fost etica profesională
- codul de practici ce reglementa relațiile dintre specialiști și clienți.
La sfârșitul unei conferințe pe tema eticii profesionale, patru psihiatri ies
împreună din sală. Unul dintre ei spune:
- Știți, oamenii vin mereu la noi pentru temerile și învinovățirile lor,
dar noi nu avem la cine să ne ducem cu problemele noastre. Și atunci,
ce-ar fi să ne rezervăm acum puțin timp pentru a ne spune păsurile unii
altora?
Ceilalți trei se arată de acord. Primul psihiatru mărturisește:
- Am o dorință aproape incontrolabilă de a-mi ucide părinții.
Al doilea spune:
- Ori de câte ori pot, găsesc modalități de a le mai fura niște bani
clienților mei.
Al treilea intervine și el:
- Sunt implicat în traficul de droguri și adesea le cer pa-cienților să le
vândă în folosul meu.
La care al patrulea psihiatru declară:
- Știți, oricât de tare aș încerca, tot nu pot ține nici un secret.
Fiecare domeniu medical și-a creat propriile sale principii etice.
Patru doctori au plecat împreună la vânătoare de rațe: un medic de familie,
un ginecolog, un chirurg și un patolog. O pasăre trece în zbor pe deasupra
lor, iar medicul de familie dă să tragă, dar se răzgândește fiindcă nu era
absolut sigur că e o rață. Ginecologul pune și el degetul pe trăgaci, însă lasă
arma jos când își dă seama că nu știe dacă e o rață sau un rățoi. Chirurgul
împușcă rața, după care se întoarce spre patolog și îi spune:
- Acum du-te și vezi dacă e rață sau nu.
Chiar și avocații au etica lor profesională. Dacă un client îi dă din greșeală
avocatului său 400 de dolari în loc de 300, cât îi datorează, se ridică în mod
firesc o întrebare de natură etică: ar trebui avocatul în cauză să-i spună asta
partenerului său ori nu?
N-ar trebui să ne surprindă faptul că o etică profesională au și clericii sau că
a lor este însoțită de pedepse divine.
Un tânăr rabin era pasionat de golf. Chiar și de Yom Kippur, cea mai sfântă
zi a anului, se furișează de acasă pentru o partidă scurtă. Ajuns la ultima
gaură, o pală de vânt îi ia mingea și i-o duce direct în gaură.
Un înger care a fost martor la acest miracol i se plânge lui Dumnezeu:
- Tipul joacă golf în ziua de Yom Kippur, iar tu faci ca mingea să ajungă
drept în gaură? Asta e pedeapsă?!
- Sigur că e, răspunde Dumnezeu, zâmbind. Cui crezi că i se poate lăuda cu
reușita lui?
Etica aplicată devine mai interesantă, dar și derutantă, dacă ne gândim că
deciziile de natură etică dau naștere deseori la dileme - alegeri dificil de
făcut între două posibilități, ambele pozitive: „Cât devotament datorez
familiei mele și cât locului de muncă? Sau cât copiilor și cât mie însumi?
Ori țării mele și omenirii în general?" Aceste dileme etice de ordin practic
sunt cele care le-au dat de lucru atâția ani lui Abby și Ann Landers* și care
oferă material de lucru pentru „The Ethicist", articolul săptămânal publicat
de Randy Cohen în The New York Times.
Următoarea întrebare, scria Cohen recent pe site-ul slate.com, este una
dintre cele mai bune zece pe care nu le-a primit niciodată:
Pseudonimele sub care, vreme de 45 de ani, în diverse ziare din America de
Nord a apărut o rubrică de sfaturi și răspunsuri la întrebările adresate de
cititori (n. tr.).
Deși sunt mulțumit cu slujba mea, fiind promovat de curând, soția mea
consideră că nu e suficient și așteaptă cu nerăbdare să înaintez în ierarhie.
Nu spun că-mi lipsește ambiția, dar nu-mi vine să fac ceea ce trebuie pentru
a avansa - program de lucru prelungit și crime sângeroase. Și totuși, nu am
oare obligația specială de a ține seama de dorințele soției? Suntem, la urma
urmei, o familie.
MACBETH, SCOȚIA
IMPACTUL PSIHANALIZEI ASUPRA ETICII FILOSOFICE
Deși nu a fost filosof, Sigmund Freud a exercitat o influență extraordinară
asupra filosofiei etice, grație afirmației sale că cele care determină
comportamentul uman sunt impulsurile biologice inconștiente, nu
considerentele filosofice raționale și drăguțe. Oricât de asiduu am încerca să
impunem un control rațional asupra vieții noastre, așa cum ne îndeamnă
filosofii moraliști, inconștientul continuă să-și spună cuvântul. Actul ratat
apare, spre exemplu, atunci când spunem „din greșeală" ceva ce ne exprimă
dorințele inconștiente - ca atunci când consilierul municipal își prezintă
splendida colegă ca „un strălucit funcționar public".
Un terapeut își întreabă pacientul cum a decurs vizita la mama lui.
- Deloc bine, răspunde acesta. Am avut un teribil act ratat.
- Serios? Dar ce ai spus?
- Păi, am vrut să zic „Dă-mi sarea", dar pe gură mi-a ieșit „Ticăloasă ce
ești, mi-ai distrus viața!"
Pentru Freud, nici toată filosofia etică din lume nu ne poate spune despre
adevăratele și inconștientele elemente care ne controlează comportamentul
atât cât o poate face un vis.
Un bărbat intră în fugă în cabinetul psihiatrului, scu-zându-se că a întârziat
fiindcă nu s-a trezit la vreme.
- Dar am avut o incredibilă revelație în vis, spune el cu răsuflarea
tăiată. Vorbeam cu mama și, dintr-odată, ea s-a transformat în
dumneata, doctore. Atunci m-am trezit, m-am îmbrăcat, am băut o
sticlă de cola și am înfulecat o gogoașă, după care am venit în grabă
aici.
La care psihiatrul răbufnește:
- 0 cola și o gogoașă? Asta numești dumneata un mic dejun?!
Pe de altă parte, chiar și Freud recunoștea că a reduce comportamentul
uman la impulsurile inconștiente înseamnă uneori a ignora adevărul evident.
Una dintre replicile lui în acest sens a rămas celebră: „Uneori un trabuc e
doar un trabuc."
Un bărbat se rade cu un brici, când acesta îi cade din mână și-i retează
penisul. Omul ia mădularul, îl îndeasă în buzunar, dă fuga afară, cheamă un
taxi și-i cere șoferului să-l ducă în viteză la spitalul de urgență. Acolo îi
povestește chirurgului ce s-a întâmplat, iar acesta spune:
- Va trebui să lucrăm repede. Dă-mi-l!
Omul caută în buzunar și depune conținutul în mâna chirurgului.
- Dar ăsta-i un trabuc, exclamă doctorul, nu un penis!
La care omul replică:
- Oh, Dumnezeule, înseamnă că l-am fumat în taxi!
ETICA SITUATIONALÂ »
în anii șaizeci a făcut valuri „etica situațională". Susținătorii ei pretindeau
că, în orice circumstanțe, comportamentul etic depinde de combinația
specifică de factori din situația respectivă. Cine sunt persoanele afectate?
Ce interes legitim au ele în rezultatul ei? Cum va influența acest rezultat
situațiile viitoare? Și cine e cel care întreabă, la urma urmei? într-un caz de
infidelitate, spre exemplu, adepții eticii situaționale vor vrea să știe, printre
altele, care este atmosfera în căsnicie și probabil se vor împărți în tabere
diferite în funcție de starea mariajului - deja încheiat sau nu. Cei ce se opun
eticii situaționale își vor exprima dezacordul, considerând că un astfel de
raționament ar putea fi folosit pentru a justifica orice comportament dorit.
Unii dintre ei adoptă chiar o poziție absolutistă: infidelitatea este
întotdeauna greșită, indiferent de circumstanțe.
Paradoxal însă, uneori tocmai ignorând caracterul specific al unei situații ne
creăm ocazia unei acțiuni în folosul propriu.
Hoți înarmați dau buzna într-o bancă, aliniază clienții și personalul la zid și
încep să le ia portofelele, ceasurile și
bijuteriile. Doi dintre funcționari sunt printre cei ce urmează a fi jefuiți.
Primul îndeasă brusc ceva în mâna celuilalt. Cel de-al doilea șoptește:
- Ce-i asta?
- Cei cincizeci de dolari pe care ți-i datorez.
DIMITRI: încă nu știu sigur ce e bine și ce e rău, dar un lucru este cert:
important în viață e să-i mulțumești pe zei.
TASSO: De pildă pe Zeus și pe Apollo.
DIMITRI: Da. Sau pe zeița mea preferată, Afrodita.
TASSO: E și favorita mea... dacă există cu adevărat.
DIMITRI: Dacă există?! Mai bine ai grijă ce spui, Tasso! Am văzut oameni
în toată firea doborâți de trăsnet pentru asemenea cuvinte!
FILOSOFIA RELIGIEI
Dumnezeul cu privire la care filosofii religiei preferă să discute nu este unul
pe care l-ar recunoaște cei mai mulți dintre noi.
Este mai degrabă ceva abstract, ca „Forța" din Războiul Stelelor, și mai
puțin aidoma Tatălui Ceresc care stă treaz noaptea făcândii-și griji pentru
noi.
DIMITRI: Vorbeam cu Zeus zilele trecute și mi-a comunicat că, după
părerea lui, exerciți o influență nefastă asupra mea.
TASSO: Interesant! Eu cred că el are o influență nefastă asupra ta.
DIMITRI: în ce fel?
TASSO: Te face să crezi că vocile pe care le auzi în cap sunt reale.
CREDINȚA ÎN DUMNEZEU
Agnosticul este o persoană care crede că existența lui Dumnezeu nu poate fi
demonstrată pe baza dovezilor acceptate în mod obișnuit, dar care nu neagă
posibilitatea ca El să existe. Prin urmare, se află cu un pas înaintea
ateistului, care consideră cazul împotriva existenței lui Dumnezeu deja
închis. Dacă se întâmplă să le iasă în față un rug sau tufiș în flăcări care le
spune „Eu sunt Cel ce sunt“, agnosticul va începe să caute casetofonul
ascuns pe undeva, dar ateistul va ridica din umeri și își va pune de un grătar.
Doi irlandezi, amici de pahar, sunt la cârciumă, când văd la capătul barului
un ins chel bând de unul singur.
Pat: Auzi, ăl de colo nu-i cumva Winnie Churchill?
Sean: Nuu! Imposibil! Winnie n-ar călca într-un local ca ăsta.
Pat: Nu glumesc deloc. Uită-te bine! Jur că ăla-i Winnie Churchill. Pot să
pariez pe zece lire că am dreptate.
Sean: S-a făcut!
Pat se apropie de capătul barului și-l întreabă pe tipul chel:
- Tu ești Winnie Churchill, nu-i așa?
La care chelul urlă:
- Piei din fața mea, idiotule!
Pat se întoarce la Sean și-i spune:
- Cred că n-o să putem ști niciodată, nu crezi?
Ei, asta-nseamnă să gândești ca un agnostic.
Cu ateii, alta este însă povestea. Filosofii s-au declarat de acord cu mult
timp în urmă că disputele între credincioși și atei nu au nici un rost, fiindcă
cele două tabere interpretează
totul în mod diferit. Pentru a purta o dezbatere, este necesar un anume teren
comun, astfel încât unul dintre partici-panți să poată spune: „Aha, dacă
accepți x, atunci trebuie să fii de acord și cu y!“ Ateii și credincioșii nu
găsesc niciodată un x asupra căruia să poată conveni. Dezbaterea nici nu
poate începe, deoarece fiecare percepe totul din propriul punct de vedere.
Poate că acest lucru vi se pare puțin abstract, dar povestea de mai jos îl va
clarifica.
0 bătrânică pioasă iese în fiecare dimineață pe verandă și strigă:
„Lăudat fie Dumnezeu!" Și în fiecare dimineață, vecinul ei ateu urlă la
rândul lui: „Nu există Dumnezeu!"
Și lucrurile continuă astfel vreme de săptămâni. „Lăudat fie Dumnezeu!"
strigă bătrâna, „Nu există Dumnezeu!" răspunde vecinul.
Timpul trece, iar bătrânica începe să aibă probleme financiare, astfel că nuși mai poate cumpăra mâncare, lese pe verandă și-l roagă pe Dumnezeu s-o
ajute cu alimentele, după care strigă: „Lăudat fie Dumnezeu!"
A doua zi dimineață, când iese din casă, pe verandă se află alimentele
pentru care s-a rugat. Firește că strigă iar: „Lăudat fie Dumnezeu!"
Ateul țâșnește de după un tufiș și spune:
- Ha! Eu am cumpărat alimentele. Nu există Dumnezeu! Bătrânica se
uită la el și zâmbește, apoi strigă din nou: - Lăudat fie Dumnezeu! Nu
numai că mi-ai dat de mâncare, Doamne, dar l-ai și făcut pe Satana să
plătească pentru ea!
în excelenta sa carte publicată în 2005, The End of Faith (Sfârșitul
credinței), Sam Harris prezintă ceea ce ar putea constitui un scenariu de
număr comic, pe baza observațiilor sale asupra credinței religioase:
„Spune-i unui creștin cucernic că soția îl înșală sau că iaurtul înghețat poate
face un om invizibil și-ți va cere tot atâtea dovezi ca oricine altcineva,
lăsându-se convins doar dacă i le oferi. Spune-i că volumul pe care îl ține la
capătul patului a fost scris de o zeitate invizibilă care îl va pedepsi cu focul
veșnic dacă nu acceptă absolut tot ce scrie în el, oricât de incredibil ar fi, și
nu va avea nevoie de nici o dovadă/'
Harris nu menționează însă și dezavantajul faptului de a fi ateu - nu ai avea
pe cine să strigi în patima orgasmului.
Matematicianul și filosoful francez din secolul al XVII-lea Blaise Pascal
susținea că a decide dacă să crezi sau nu în Dumnezeu înseamnă în esență a
face un pariu. Dacă alegi să te comporți ca și cum există un Dumnezeu și la
sfârșit se dovedește că de fapt nu-i așa, nu e nici o pagubă. Mă rog, poate ai
pierdut ocazia de a savura pe deplin cele șapte păcate capitale, dar asta-i o
nimica toată în comparație cu alternativa. Dar dacă pleci de la premisa că nu
există Dumnezeu și la sfârșit constați că totuși există, ai pierdut cireașa de
pe tort, fericirea eternă. în consecință, după părerea lui Pascal, cea mai bună
strategie este să trăiești ca și când Dumnezeu există cu adevărat. Această
idee este cunoscută în rândul specialiștilor ca „pariul lui Pascal". Noi,
ceilalți, îi spunem „a paria pe mai mulți cai o dată".
Inspirată de Cugetările lui Pascal, o bătrânică duce la bancă un sac cu 100
000 de dolari în bancnote și cere să deschidă un cont. Precaut, bancherul o
întreabă de unde are atâția bani.
- Din pariuri, răspunde bătrânica. Sunt foarte bună la pariuri.
Intrigat, omul băncii o descoase mai departe:
- Și pe ce pariați?
- O, pe tot felul de lucruri. Acum, de exemplu, pot să pariez cu
dumneavoastră pe 25 000 de dolari că până mâine la prânz veți avea un
fluturaș tatuat pe fesa dreaptă.
- Ei, mi-ar face mare plăcere să accept pariul, răspunde bancherul, dar
n-ar fi cinstit din partea mea să vă iau banii pe un rămășag atât de
absurd.
- Dați-mi voie să vă spun ceva. Dacă nu pariați cu mine, îmi voi duce
banii la altă bancă.
- Ei, ei, să nu ne grăbim! Accept pariul.
A doua zi la prânz, bătrânica revine la bancă însoțită de avocatul ei, ca
martor. Bancherul se întoarce cu spatele, își dă pantalonii jos și-i invită pe
cei doi să se uite și să se convingă că el a câștigat pariul.
- Bun, spune doamna, dar vă puteți apleca puțin mai mult, ca să fim
siguri?
Bancherul se supune, iar bătrâna scoate cei 25 000 de dolari.
Alături, avocatul stă prăbușit, cu fruntea în mâini.
- Dar ce s-a întâmplat cu el? întreabă bancherul.
- Ei, nu știe să piardă. Am pariat cu el pe 100 000 de dolari că azi la
prânz ne veți arăta fundul la dumneavoastră în birou.
Există o fină linie de demarcație între a paria pe mai mulți cai o dată și a
aranja pariul. Iată, de pildă, următoarea strategie neopascaliană:
Un bărbat cu un papagal pe umăr participă la serviciul religios în prima zi
de Rosh Hashanah și face prinsoare cu mai
I fiecare lima vei primi un nou set de porunci. Poli să renunți oricând și sâ
rămâi la primul set, fărâ sa te coste absolut nimic.
mulți oameni că pasărea lui poate ține slujba mai bine decât cantorul. Când
vine momentul însă, papagalul nu scoate nici un sunet. Mai târziu, acasă,
omul își ceartă pasărea și își deplânge pierderea financiară. La care
papagalul se răstește:
- Folosește-ți capul, amărâtule! Gândește-te ce șanse o să avem acum de
Yom Kippur!
Hei, poate că papagalul ăsta chiar are ceva în cap! Poate că reușim să
aranjăm în așa fel pariul lui Pascal, încât să jucăm golf duminica dimineața
fără să-l supărăm pe Dumnezeu, dacă există cumva! Și numai Dumnezeu
știe că am încercat asta cu toții.
DEISMUL ȘI RELIGIA ISTORICĂ
Dacă nu erau sceptici, filosofii din secolul al XVIII-lea erau deiști, crezând
într-un impersonal Dumnezeu al filosofilor - un Creator ce aducea mai
degrabă cu o forță decât cu o persoană, amintind mai mult de un maestru
ceasornicar decât de un confident. Evreii și creștinii tradiționaliști au
ripostat. Dumnezeul lor, susțineau ei, nu era un simplu ceasornicar, un
creator de mecanisme; era Dumnezeul istoric, prezent în fuga din Egipt, în
peregrinările prin deșert și în stabilirea pe Pământul Făgăduinței. într-un
cuvânt, era disponibil - un „ajutor cât se poate de prezent la vreme de
necaz“.
0 bunică evreică își privește nepoțelul jucându-se pe plajă, când un val uriaș
se năpustește și-l trage în larg.
- Te rog, Dumnezeule, imploră ea, salvează-mi unicul nepot! Te rog, adu-l
înapoi!
Și un alt val uriaș se apropie și depune copilul pe plajă, teafăr și nevătămat.
Iar bunica ridică ochii spre cer și spune:
- Dar avea și o pălărioară!
încearcă să-i spui asta unui ceasornicar!
DISTINCȚII TEOLOGICE
în vreme ce filosofii care studiază religia sunt preocupați de chestiunile
majore - de pildă de întrebări ca „Există oare Dumnezeu?" - teologii se
ocupă de peștișori mai mici, în general în timpul Postului Mare.
în conformitate cu filosoful și teologul Paul Tillich, din secolul XX,
deosebirea dintre teologie și filosofia religiei nu constă doar în mărimea
peștilor. Filosoful, susține Tillich, caută cât mai obiectiv posibil adevărul
despre Dumnezeu și despre cele înrudite, în timp ce teologul este deja
„prins de credință", angajat în ea și devotat ei. Altfel spus, un filosof al
religiei privește spre Dumnezeu și spre religie din exterior, iar un teolog le
percepe din interior.
în teologie au apărut schisme determinate de chestiuni presante precum
„Duhul Sfânt purcede de la Tatăl sau de la Tatăl și de la Fiul?" Omul de
rând are nevoie în mod
evident de un îndrumar în privința acestor diferențieri teologice și, slavă
Domnului, comedianții sunt totdeauna dispuși să dea o mână de ajutor în
acest sens. Esențial pentru identificarea convingerilor religioase ale unei
persoane se dovedește a fi cel pe care aceasta îl recunoaște sau nu:
Evreii nu-l recunosc pe Isus.
Protestanții nu-l recunosc pe papă.
Baptiștii nu se recunosc unul pe altul în magazinele de băuturi alcoolice.
Acest ultim element se traduce într-o recomandare cât se poate de practică.
Dacă te duci la pescuit, nu lua cu tine un baptist, fiindcă-ți va bea toată
berea. Dacă iei doi baptiști, îți va rămâne toată ție.
Un alt criteriu care permite distincția între diversele confesiuni religioase
este tipul de comportament ce atrage după sine o bruftuluială divină. Pentru
catolici, acesta este absența de la mesă. Pentru baptiști, e dansul. Pentru
epis-copalieni, e mâncarea salatei cu furculița de desert.
Serios însă, există importante deosebiri doctrinare între diversele confesiuni
religioase. Spre exemplu, numai catolicii cred în Imaculata Concepție,
doctrina care afirmă că, pentru a-1 putea aduce pe lume pe Isus, Maria
însăși a fost concepută fără păcatul originar.
Isus merge pe stradă, când vede o mulțime de inși care aruncă cu pietre întro adulterină, și le spune:
- Cel care e fără de păcat să arunce primul cu piatra!
Deodată, o piatră zboară prin aer. Isus se întoarce și întreabă:
- Mamă?
Există însă un gen de glume sectariste pe gustul tuturor: cele despre
Contrareformă. Din rândul lor nu poate lipsi niciodată aceasta:
Un ins are serioase probleme financiare și, disperat, i se roagă lui
Dumnezeu să câștige la loterie.
Trec zile, apoi săptămâni, și omul tot nu câștigă nimic. în cele din urmă,
distrus, strigă către Dumnezeu:
-Tu ne-ai spus „Bate și ți se va deschide; caută și vei găsi." Eu am ajuns la
fundul sacului și tot n-am câștigat la loterie!
La care o voce din înalt răspunde:
- Trebuie să-mi dai și tu o mână de ajutor, puiule!
Cumpără un bilet!
Omul era în mod cert un protestant care, aidoma lui Martin Luther,
consideră că suntem salvați și mântuiți exclusiv prin îndurarea divină; noi
nu putem face nimic în acest sens. Dumnezeu, pe de altă parte - în ciuda
termenului „puiule" folosit - nu face decât să dea aici apă la moară
Contrareformei catolice. Este foarte posibil ca gluma de mai sus să-și aibă
originile în Conciliul de la Trento, din 1545, când episcopii reuniți au decis
că mântuirea este asigurată printr-o combinație de îndurare divină și efort
personal - adică rugăciune și cumpărarea unui bilet la loterie.
Există însă o credință pe care toate confesiunile o au în comun: aceea că
doar propria lor teologie constituie calea cea dreaptă către divinitate.
Un bărbat ajunge la porțile raiului, iar Sfântul Petru îl întreabă:
- Religia?
- Metodist, răspunde omul.
Sfântul Petru își consultă lista și apoi îi spune:
- Du-te în sala douăzeci și opt, dar să nu faci nici un zgomot când o să
treci prin fața sălii opt.
Un altul ajunge la porti.
- Religia?
- Baptist.
- Du-te în sala optsprezece, dar să nu faci nici un zgomot când o să
treci prin fața sălii opt.
Un al treilea vine și el în fața porților raiului.
- Religia?
- Evreu.
- Du-te în sala unsprezece, dar să nu faci nici un zgomot când o să treci
prin fața sălii opt.
Omul zăbovește o clipă și întreabă:
- înțeleg că sunt săli diferite pentru religii diferite, dar de ce să nu fac
zgomot când trec de sala opt?
Iar Sfântul Petru îi răspunde:
- Fiindcă acolo sunt martorii lui lehova și ei cred că sunt singurii ajunși
în rai.
S-a spus că Arthur Schopenhauer, filosoful german din secolul al XlX-lea, a
descoperit budismul din punct de vedere filosofic. La fel ca Gautama
Siddharta cu două mii de ani înaintea lui, Schopenhauer credea că viața
înseamnă suferință, zbateri și frustrări și că unica scăpare este resemnarea negarea tuturor dorințelor și a voinței de a trăi. în plus, ambii erau de părere
că resemnarea duce la compasiunea pentru toate ființele și la sfințenie. Ca
un fel de schimb în natură.
Sunt câteva glume cu evrei ce fac haz pe seama pesimistului
schopenhauerian prin excelență, veșnicul nemulțumit.
Două femei stau pe o bancă. După o vreme, prima spune:
- Oi-ioi-ioi!
Cea de-a doua răspunde:
- Oi-ioi-ioi!
Iar prima continuă:
- Gata, am vorbit destul despre copii.
Atât pentru Schopenhauer, cât și pentru Buddha, viața este un nesfârșit ciclu
de frustrări și plictiseli. Când nu avem ce ne dorim, suntem frustrați. Când
avem ce ne dorim, suntem plictisiți. Iar pentru amândoi, cea mai mare
frustrare apare atunci când salvarea pare a fi la îndemână.
A fost odată ca niciodată un prinț care, deși nu greșise cu nimic, a căzut sub
blestemul unei vrăjitoare rele. Din această cauză, nu putea rosti decât câte
un singur cuvânt în fiecare an. Cuvântul nerostit însă într-un an putea fi
reportat în anul următor, când avea deci la dispoziție două cuvinte.
într-o zi, prințul a întâlnit o minunată prințesă și s-a îndrăgostit nebunește
de ea. în consecință, a hotărât să rămână tăcut vreme de doi ani, pentru ca
pe urmă s-o poată privi și să-i spună „Draga mea".
La finele celor doi ani însă, voia să-i spună și că o iubește, așa că a decis să
păstreze tăcerea încă doi ani - în total patru. După ce s-au scurs cei patru
ani, prințul și-a spus că trebuie s-o ceară de soție, așa încât s-a văzut nevoit
să mai aștepte încă cinci ani.
în cele din urmă, după nouă ani de muțenie, prințul era, desigur, în culmea
fericirii. A condus-o pe prințesă în cel mai romantic ungher al grădinilor
regale, a îngenuncheat în fața ei și i-a spus:
- Draga mea, te iubesc. Vrei să te măriți cu mine?
Iar prințesa a replicat:
- Poftim?
Este exact genul de răspuns la care s-ar fi așteptat și Schopenhauer.
începând din secolele al Vl-lea și al Vll-lea d.Hr., chinezii și japonezii au
pus bazele unei ramuri a budismului care cunoaște astăzi o revigorare:
budismul Zen. Din perspectiva gândirii occidentale, filosofia Zen este un
soi de antifilosofie. Pentru maestrul Zen, rațiunea, logica, datele senzoriale toate chestiile acelea pe care se bazează filosofia occidentală - sunt iluzii și
obstacole în calea iluminării. Și atunci, cum putem ajunge la iluminare?
Să luăm în considerare următoarele două întrebări:
• Care este deosebirea dintre o rață?
• Care e sunetul făcut de o singură mână care aplaudă?
Ambele sunt întrebări ce atrag după sine ceea ce în cercurile filosofice este
numit răspuns de tip „Ceee?“ Fiindcă sunt de neînțeles. Habar n-avem care
ar putea fi răspunsul. Dar în vreme ce prima este un soi de aiureală
școlărească, cea de-a doua este un așa-numit koan Zen clasic.
Un koan este o cimilitură sau o povestioară care, spusă de un maestru Zen
unui discipol, are puterea de a-i induce acestuia o stare de conștiință numită
satori - iluminare bruscă. în această stare, toate trăsăturile și definițiile lumii
de zi cu zi dispar, lăsând în loc o profundă contemplare a unității
universului și a întregii experiențe trăite în cadrul lui. Răspunsul Zen la
întrebarea privind aplaudatul cu o mână nu este ceva literal și științific,
precum „Ușorul foșnet al aerului provocat de o suprafață plană aflată în
mișcare/4 Nu. Răspunsul Zen este ceva de genul: „Ha!“ Un koan ne
catapultează spre iluminare, zăpăcindu-ne mintea cu idei imposibile. Treci
dincolo de acestea și, bang, ai ajuns în satori.
Iată un koan apreciat de oricine:
înainte să caut iluminarea, munții erau munți, iar râurile erau râuri.
în timp ce căutam iluminarea, munții nu erau munți și râurile nu erau râuri.
După ce am atins satori, munții erau munți și râurile erau râuri.
Noi, occidentalii, putem înțelege ideea generală că iluminarea nu este o
chestiune de atingere a unei stări de conștiință exotică. Ceea ce ne este greu
să pricepem însă -și ceea ce constituie esența koanică a istorioarei cu munții
- este modul în care conștiința iluminată poate fi simultan ordinară și
transcendentă. Este un domeniu în care ori ai aplecare pentru asemenea
subtilități, ori nu ai, și majoritatea occidentalilor nu au.
Se ridică astfel o altă întrebare: cimilitura cu deosebirea dintre o rață poate
fi considerată un soi de koan occidental? La urma urmei, este ilogică și
absurdă, năucind rațiunea. Dar judecând după reacțiile pe care le stârnește testul de bază când vine vorba despre un koan - răspunsul trebuie să fie nu.
Am auzit până acum de zâmbete, chiar de chicote, dar niciodată de un
satori.
Din păcate, s-ar putea ca problema să fie una de ordin cultural: cei mai
mulți dintre noi, occidentalii, nu putem pricepe ideea orientală care spune
că, dacă nu poți pricepe ceva, înseamnă că ești pe drumul spre iluminare. Și
astfel rămânem cu acest lamentabil pseudo-fcotf/z occidental:
Dacă ai înghețată, îți dau și eu.
Dacă nu ai înghețată, ți-o iau eu. Ăsta-i un koan cu înghețată.
Cele mai strălucite koaii-uri au devenit parte a tradiției Zen, transmise din
generație în generație. Hui-neng, spre exemplu, cel de-al șaselea „patriarh"
al Zen-ului, care a trăit în secolul al VH-lea, întreba la un moment dat:
„Cum arăta fața ta inițial, înainte de a te naște?" Antrenorul echipei Los
Angeles Lakers, Phil Jackson, cunoscut ca „Zenmeister", și-a adus și el o
contribuție: „Dacă-1 întâlnești pe Buddha pe teren, pasează-i mingea."
FILOSOFIE AERIANĂ
Filosofia aeriană a intrat în scenă la sfârșitul anilor șaizeci, în aceeași
perioadă în care profesorul de la Harvard Timothy Leary declara că drumul
spre iluminare trece prin ingestia de ciuperci halucinogene. Numit mai
târziu „filosofie New-Age“, aerianismul este un amalgam de filosofii antice
orientale și unele credințe medievale precum astrologia, Tarotul și cabala.
Afirmațiile - precum „Sunt una cu propria mea dualitate" sau
„Pe măsură ce învăț să mă încred în Proces, nu mai simt nevoia să port cu
mine o armă" - constituie de asemenea o parte importantă a filosofiei New
Age. Acest lucru ne reamintește de o doamnă în vârstă care, după o
expunere susținută de poetul britanic Samuel Taylor Coleridge la începutul
secolului al XlX-lea, s-a apropiat de el și i-a spus: „Domnule Coleridge, eu
am acceptat universul!" Poetul i-a aruncat o privire pe deasupra ochelarilor
și a replicat: „Pe Dumnezeul meu, doamnă, ar fi și cazul!"
Din fericire, îi avem pe glumeți pentru a ne ilumina calea în obscuritatea
filosofiei New Age.
De câți filosofi New Age e nevoie pentru schimba un bec?
De nici unul, fiindcă imediat pun bazele unui grup de sprijin intitulat „Cum
să faci față întunericului".
Dacă există un element actual în privința reprezentanților New Age, acela
este credința lor în faptul că ex-tratereștrii nu doar ne vizitează, ci ne invită
totodată la bordul navelor lor pentru cină și puțin romantism. Este nevoie de
un satirist pentru a împinge limitele unor asemenea credințe New Age la
extremele lor logice.
Un marțian aterizează de urgență în Brooklyn și constată că o componentă
esențială.a navei lui a fost deteriorată: extrem de importantul truver. Intră
într-o patiserie și-l întreabă pe vânzător dacă știe unde poate găsi un truver.
- Cum arată truverul ăsta? întreabă vânzătorul la rândul lui.
- E rotund, mai tare la exterior, moale pe dinăuntru și cu o gaură în
mijloc.
Vânzătorul se dumirește:
- Seamănă deci cu un covrig. Uite, asta pare a fi ceea ce-ți trebuie?
- E perfect, declară marțianul. Aici la ce folosiți chestiile astea?
- Ei, probabil că-ți va veni greu să crezi așa ceva, dar noi le mâncăm.
- Nu se poate, glumești! Mâncați truvere?
- Da, uite, încearcă unul, îl îndeamnă vânzătorul.
Marțianul îl privește sceptic, dar ia o mușcătură.
- Hei, exclamă apoi, cu puțină brânză topită n-ar fi tocmai rău!
Un alt element din sacul cu instrumente ale reprezentanților New Age este
fascinația lor pentru fenomenele parapsihologice, precum clarviziunea.
Mulți adepți ai „erei vechi" - altfel spus gânditori raționali - continuă să
creadă că există întotdeauna o explicație perfect rezonabilă pentru astfel de
fenomene.
- Bunicul meu a știut cu exactitate la ce oră, în ce zi și în ce an va muri.
- Pfuu, ce suflet evoluat! Dar cum a știut?
- l-a spus judecătorul.
Tare! DIMITRI: Mai am încă o întrebare: Dacă Zeus nu există, Poseidon este
totuși fratele lui?
TASSO: Știi, Dimitri, ori ești un budist iluminat, ori ai niște cărămizi lipsă
la amfiteatru.
VI
EXISTENȚIALISMUL
„Existența precedă esența." Dacă sunteți de acord cu această afirmație,
înseamnă că sunteți un existențialist. Dacă tiu, existați totuși, dar sunteți, în
esență, pe dinafară.
DIMITRI: Trebuie să recunosc, Tasso, uneori mi-aș dori să semăn mai mult
cu tine.
TASSO: Dar se poate, Dimitri! Existențial vorbind, ești în întregime propria
ta creație! Tu ești cel pe care îl creezi!
DIMITRI: Asta-i grozav! Fiindcă întotdeauna am vrut să fiu la fel de înalt
ca tine.
Pentru a înțelege ceva din existențialism, trebuie să aruncăm întâi o privire
spre absolutismul hegelian din secolul al XlX-lea, perspectiva filosofică
potrivit căreia unica imagine reală a vieții poate fi percepută doar privind
din exterior. Oare Rodney Dangerfield să fi fost cel care a spus că „cel mai
savuros comic poate fi întâlnit în mare parte în tensiunea dintre absolutul
hegelian și alienarea existențială a omului"? Probabil că nu. Dacă ar fi spuso el însă, iată la ce s-ar fi referit:
Un bărbat este în pat cu soția celui mai bun prieten al său, când se aude
mașina acestuia oprind în fața casei. Bărbatul se ascunde repede în dulap.
Soțul intră în cameră, se duce la dulap să-și pună haina, dă cu ochii de
amicul lui în pielea goală și-l întreabă:
- Lenny, ce naiba cauți tu aici?
La care Lenny ridică din umeri și spune:
- Fiecare om trebuie să fie și el undeva!
Âsta-i un răspuns hegelian la o întrebare existențialistă. Soțul vrea să știe de
ce tocmai Lenny, dintre toți oamenii, se află în această situație existențială
anume - gol, în dulapul lui. Dar din motive numai de el știute, așa-zisul lui
prieten, Lenny, alege să răspundă la o altă întrebare: „De ce e cineva
undeva, oriunde, în loc să fie nicăieri?" -o întrebare care nu are sens decât
dacă ești un nobil filosof german precum Hegel.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel afirma că istoria este desfășurarea în timp a
„spiritului absolut". Spiritul unei epoci (să zicem conformismul rigid al
anilor cincizeci) își generează propria antiteză (mișcarea hippie din anii
șaizeci), iar ciocnirea celor două dă naștere unei noi sinteze („hipioții de
plastic" ai anilor șaptezeci, precum bancherii de pe Wall Street cu tunsori â
la Beatles). Și așa mai departe, la nesfârșit, o dialectică de tip teză-antitezăsinteză (care devine o nouă teză).
Hegel considera că a sărit afară din istorie și privește „totul" dintr-un punct
de vedere transcendent, pe care îl numea Absolut. Iar de acolo de sus,
lucrurile arătau binișor. Războaiele? Doar o mișcare în cadrul dialecticii.
Molimile? O altă mișcare. Anxietatea? Nu-ți face griji! Dialectica e în
mișcare și n-avem nimic de făcut în privința ei, doar să stăm cuminți și să
admirăm peisajul. Georg Wilhelm Friedrich credea că privește istoria din
punctul de vedere al lui Dumnezeu!
Să ne amintim de vechea melodie Front a D ist ance in
terpretată de Bette Midler, în care Divina Miss M își imaginează că vede
lumea de sus și toată i se pare armonioasă și nemaipomenită. De la aceeași
distanță privea și Hegel. în finalul cântecului, nimeni altul decât Dumnezeu
se uită peste umărul lui Bette și admiră spectacolul grandios.
Cine ar fi crezut că Bette Midler este hegeliană?
în scenă își face acum apariția contemporanul lui Hegel, Soren Kierkegaard,
și ce arțag are! „Ce importanță are faptul că totul e bine din punctul de
vedere al Absolutului?" întreabă el. Âsta nu este totodată - și nu poate fi punctul de vedere al indivizilor existenți acum. Și odată cu această afirmație
a lui s-a născut existențialismul. „Eu nu sunt Dumnezeu", spunea S0ren.
„Eu sunt un individ. Cui îi pasă cât de idilic e totul văzut de sus? Eu mă aflu
aici, în lumea finită și sunt neliniștit. Ea sunt pradă disperării. E . Și ce
dacă universul merge mai departe în mod ineluctabil? La urma urmei,
amenință să treacă peste mine!11
Așa că, dacă Kierkegaard dă la un moment dat peste dumneavoastră în
dulapul lui și întreabă „Ce cauți tu aici?", să nu-i răspundeți „Fiecare om
trebuie să fie și el undeva." Sfatul nostru: improvizați.
Filosoful francez din secolul XX Jean-Paul Sartre a preluat ideea izolării
individuale de la Kierkegaard și a derivat din ea implicațiile asupra libertății
și responsabilității umane. Ca să cităm cuvintele lui Jean-Paul, „existența
precedă esența" - sintagmă prin care voia să spună că ființele umane nu au o
esență predeterminată așa cum are, spre exemplu, un umeraș de haine.
Suntem nedeterminați, mereu liberi să ne reinventăm.
Jean-Paul Sartre avea ochii spălăciți și nu putea fi considerat un bărbat
frumos. Prin urmare, s-a simțit probabil deconcertat când colegul său de
existențialism, Albert Camus. a extins noțiunea de libertate umană spunând:
„Din păcate, după o anumită vârstă, fiecare om este responsabil pentru fața
pe care o are." Curios lucru, Camus semăna bine cu Humphrey Bogart.
Dacă ne considerăm simple obiecte cu identitatea stabilită și fixă, încetăm
să mai Fim, cu majusculă. Iar una dintre modalitățile prin care ne percepem
ca obiecte este identificarea cu un anumit rol social. Asta, spunea Sartre,
este tnauvaise foi, sau credință rea. Și nu poate fi deloc ceva bun.
Sartre l-a urmărit pe chelnerul din cafenea și a observat că a fi chelner
înseamnă a pretinde că ești chelner. Chelnerii învață să devină chelneri
punând în scenă rolul de chelner. Chelnerii merg într-un anume fel, au o
anumită atitudine, ating un punct specific pe scala intimității versus
distanțare etc. Iar acest lucru e perfect atâta vreme cât chelnerul e conștient
că joacă doar un rol. Dar cunoaștem cu toții chelneri care cred că sunt cu
adevărat chelneri, că asta sunt ei în esență. Tres tnauvais foi!
Anecdotele iau în râs tendința noastră de ne identifica în mod inconștient cu
atitudinile și valorile grupului social din care facem parte, prezentându-ne
cazuri exagerate. Iar acesta este în sine un gambit filosofic: reductio ad
absurdum.
Reductio ad absurdum este un tip de argumentație logică în care o premisă
este extinsă până la absurd, pretinzându-se apoi că, în consecință, premisa
opusă trebuie să fie cea adevărată. Iată un argument de acest tip care a făcut
carieră în ultima vreme: „Dacă extindem noțiunea de căsătorie pentru a
include și relațiile între persoane de același sex, ce ne va mai opri să
acceptăm și mariaje între oameni și omitorinci?"
în anecdota următoare, Sol conferă noi înțelesuri credinței rele inerente
identificării cu un anumit grup.
Abe și amicul lui, Sol, au ieșit la o plimbare și trec pe lângă o biserică în
fața căreia, pe un panou, scrie: „Oferim 1 000 de dolari oricărei persoane
care se convertește." Sol hotărăște să intre și să vadă despre ce e vorba. Abe
îl așteaptă afară. Trec câteva ore și, într-un târziu, Sol iese din biserică.
- Deci? întreabă Abe. Ce s-a întâmplat?
- M-am convertit.
- Serios?! Și ai primit mia de dolari?
La care Sol răspunde:
- Dar vouă numai la asta vă stă gândul?
(Da, nu suntem juști și echitabili. La urma urmei, suntem filosofi. Dați-ne în
judecată!)
Pe de altă parte, dăm dovadă de credință rea și atunci când considerăm că
dispunem de posibilități nelimitate, fără nici un fel de constrângeri asupra
libertății noastre.
Două vaci stau pe câmp. Una o întreabă pe cealaltă:
- Ce părere ai despre boala asta a vacii nebune?
Iar cea de-a doua răspunde:
- Ce-mi pasă mie? Eu sunt elicopter!
Pentru filosofii existențialiști, anxietatea autentică - angoasa, cea pe care
germanicii o numesc angst fiindcă îți strepezește dinții când rostești
cuvântul - nu este un simptom al unei patologii care necesită terapie, ci este
o reacție omenească fundamentală la înseși condițiile existenței umane:
mortalitate, incapacitate de a ne realiza pe deplin potențialul și amenințarea
zădărniciei. Toate acestea sunt suficiente pentru a te face să-ți dorești să
devii filosof aerian în loc de existențialist.
Existențialiștii se grăbesc să opereze o distincție între „angoasa
existențială", precum cea stârnită de ideea morții, care - sunt ei de părere derivă din însăși condiția umană, și anxietatea nevrotică banală, cum ar fi
cea a lui Normam
La vederea medicului, Norman începe să răsufle mai greu.
- Sunt sigur că m-am îmbolnăvit de ficat, spune el.
- Ridicol, exclamă doctorul. Nici n-ai ști dacă ai fi bolnav de ficat. Nu te
doare și nu simți nimic deosebit.
- Exact, replică Norman. Tocmai astea sunt simptomele mele!
Existențialistul german din secolul XX Martin Heidegger ar fi răspuns:
„Asta numești tu anxietate, Norman? Tu nici măcar n-ai trăit încă. Și prin
asta vreau să spun că nu te-ai gândit tot timpul la moarte!“ Heidegger a
mers până acolo încât a afirmat că existența umană este orientată spre
moarte. Pentru a trăi autentic, trebuie să ne confruntăm în mod direct cu
propria noastră mortalitate și să ne asumăm responsabilitatea de a duce o
viață semnificativă în umbra morții. Nu trebuie să încercăm să eludăm
angoasa și responsabilitatea personală negând actul morții.
Trei prieteni mor într-un accident de mașină și se întâlnesc la o sesiune de
orientare în rai. Moderatorul celest îi întreabă ce le-ar plăcea să audă
spunându-se despre ei atunci când rudele și prietenii vor veni să-și ia adio,
la înmormântare.
Primul răspunde:
- Sper că lumea va zice că am fost un medic excelent și un bun
familist.
- Eu, intervine al doilea, aș vrea ca lumea să spună că, profesor fiind,
am influențat în bine viețile elevilor mei.
Iar cel de-al treilea spune la rândul lui:
- Mie mi-ar plăcea să aud pe cineva zicând „Uite că mișcă!"
Pentru Heidegger, traiul în umbra morții nu este doar mai curajos; este
unicul mod autentic de a trăi, fiindcă sfârșitul poate veni oricând.
- Tc-ai gândit vreodată să devii rată?
Această caricatură reflectă limitele libertății noastre. Unui om i-ar putea
trece prin minte, în mod rezonabil, să devină martor al lui lehova, dar cum
să se gândească serios să devină rață?
Caricatura mai ascunde încă o enigmă existențialistă, anume „Cine naiba se
cred rațele alea?!“
Un bărbat întreabă o ghicitoare cum este în rai. Femeia se uită în globul ei
de cristal și spune:
- Hmm, văd o veste bună și una proastă. Vestea bună e că există mai
multe terenuri de golf în rai și că toate sunt incredibil de frumoase.
- Ei! Super! Și care-i vestea proastă?
- Ai programată o partidă, mâine dimineață la ora 8.30.
Sunteți încă în faza de negare? Mai încercați una:
Pictorul: Cum se vând tablourile mele?
Proprietarul galeriei: Păi, am o veste bună și una proastă. A venit cineva și
m-a întrebat dacă ești unul dintre acei pictori a căror operă va deveni mai
valoroasă după moarte. Când i-am răspuns că da, așa cred, a cumpărat toate
picturile tale din galerie.
Pictorul: Oh, excelent! Dar care e vestea proastă?
Proprietarul galeriei: Cel care a întrebat e medicul tău.
Din când în când însă, mai dăm peste o glumă ce îndrăznește să privească
angoasa supremă drept în ochi și să-i râdă în nas. Gilda Radner a avut forța
de a o relata pe cea de mai jos în fața publicului după ce a fost diagnosticată
cu cancer în fază terminală.
O femeie bolnavă de cancer își consultă oncologul, iar acesta îi spune:
- Mă tem că am ajuns la capăt de linie. Mai ai numai opt ore de trăit.
Du-te acasă și profită de ele cum poți.
Femeia pleacă acasă, îi dă vestea soțului ei și adaugă: - Dragule, hai să
facem dragoste toată noaptea.
- Păi, știi cum se întâmplă, răspunde acesta, uneori ai chef de sex, iar
alteori nu. Eu în seara asta pur și simplu nu am chef.
-Te rog, insistă soția. E ultima mea dorință, dragule!
- Chiar nu sunt în dispoziție.
- Te implor, dragule!
- Uite ce e, spune în cele din urmă soțul. Ție ți-e ușor să insiști. Tu nu
trebuie să te mai trezești mâine dimineață devreme.
Accentul pus de existențialiști pe confruntarea cu angoasa morții a dat
naștere unei noi miniindustrii: mișcarea pentru azil, fondată pe filosofia
bioetică a dr. Elizabeth Kiibler-Ross, din secolul XX, care încurajează
acceptarea onestă a morții.
Clientul în restaurant: Cum obișnuiți să pregătiți puii?
Bucătarul: Oh, nu facem nimic special. Le spunem doar că o să moară.
TASSO: De ce râzi? Eu vorbesc aici despre angoasa morții. Nu-i o chestie
de care să râzi!
DIMITRI: Dar există lucruri mai rele decât moartea.
TASSO: Mai rele decât moartea? Care ar fi astea?
DIMITRI: Ai petrecut vreodată o seară întreagă alături de Pitagora?
VII
FILOSOFIA LIMBAJULUI
Când fostul președinte american William Jeffersott Clinton a răspuns la o
întrebare cu „Depinde de ceea ce înțelegi prin «este»", el făcea de fapt
filosofia limbajului. Dar poate că mai făcea si altele pe deasupra.
DIMITRI: în sfârșit încep să te înțeleg, Tasso. Toată chestia asta cu filosofia
nu-i decât un joc de cuvinte!
TASSO: Exact! Ei, acum parcă ne îndreptăm către un luminiș. DIMITRI:
Deci recunoști! Filosofia e de fapt semantică și atât! TASSO: Semantică și
atât?! Dar cum altfel ai putea face filosofie, cu icnete și onomatopee?!
FILOSOFIA LIMBAJULUI OBIȘNUIT
La mijlocul secolului XX, Ludwig Wittgenstein și adepții săi de la
Universitatea Oxford au afirmat că problemele filosofice clasice - liberularbitru, existența lui Dumnezeu și așa mai departe - sunt deconcertante doar
pentru că sunt exprimate într-un limbaj confuz și derutant. Rolul lor ca
filosofi era acela de a descâlci ițele lingvistice, a reformula problemele și a
încerca dacă nu să rezolve confuzia, măcar ceva pe aproape: s-o facă să
dispară.
Spre exemplu, în secolul al XVII-lea, Descartes declara că omul este
compus din minte și trup, mintea fiind un fel de dens ex machina, un duh
însuflețitor al mașinăriei. Vreme de secole după aceea, filosofii s-au străduit
să afle ce soi de lucru ar fi duhul acesta. Discipolul de la Oxford al lui Wittgenstein, Gillbert Ryle, a spus de fapt: „întrebarea e greșită. Nu e nici un fel
de lucru, fiindcă nu este deloc un lucru. Dacă suntem atenți la modul în care
vorbim despre așa-nu-mitele evenimente mentale, ne putem da seama că
termenii pe care îi folosim sunt în realitate doar un soi de simboluri menite
să descrie comportamentul. Nimic nu se pierde dacă renunțăm pur și simplu
la cuvântul care desemnează «locul» din care se presupune că provine
comportamentul respectiv." Consideră că am renunțat, dragă Gill.
Tinerii din anecdota următoare au în mod evident nevoie să-și reformuleze
întrebarea.
Doi tineri căsătoriți își cumpără un apartament și decid să schimbe tapetul
în sufragerie. îi telefonează unui vecin a cărui sufragerie este cât a lor și-l
întreabă:
- Câte role de tapet ai cumpărat când ți-ai renovat sufrageria?
- Șapte, răspunde vecinul.
Așa că tinerii cumpără șapte role de tapet scump și încep treaba. Când ajung
la capătul celei de-a patra role, sufrageria este gata. Enervați, se duc la vecin
și-i spun:
- Am urmat sfatul tău și ne-am ales cu trei role de tapet în plus!
- Aha, exclamă vecinul, deci și voi ați pățit-o!
Uf!
Când poeta Gertrude Stein zăcea pe patul de moarte, partenera ei, Alice B.
Toklas, s-a aplecat deasupra ei și i-a șoptit:
- Care e răspunsul, Gertrude?
Iar Stein a replicat:
- Care e întrebarea?
Pentru Wittgenstein, toate erorile filosofiei occidentale își au cauza în ceea
ce el numea „a fi sub vraja limbajului" -altfel spus, cuvintele ne pot înșela,
determinându-ne să clasificăm lucrurile în mod eronat. Suntem derutați de
forma gramaticală a frazelor în care exprimăm noțiunile filosofice. în
monumentala sa operă Ființă și timp, spre exemplu, Heidegger discuta
despre „nimic" ca și cum termenul ar fi desemnat cine știe ce lucru bizar.
Iată un exemplu similar de confuzie lingvistică:
- Freddy, sper că vei trăi o sută de ani, plus circa trei luni.
-îți mulțumesc, Alex. Dar de ce și trei luni?
- Păi, n-aș vrea să mori subit.
Dacă aveți impresia că Alex e derutat de limbaj, gân-diți-vă la Garwood, în
povestea următoare:
Garwood se duce la psihiatru și se plânge că el nu poate să aibă o prietenă.
- Nu e de mirare! exclamă doctorul. Miroși oribil!
- Ai dreptate. Asta e din cauza serviciului meu: lucrez la un circ și mă
țin tot timpul după elefanți, adunându-le bălegarul. Oricât m-aș spăla,
putoarea tot nu dispare.
- Atunci, renunță la serviciul ăsta și ia-ți altul, îl sfătuiește psihiatrul.
- Ce, ești nebun? Să renunț la lumea spectacolului?!
Garwood confundă noțiunea de „spectacol" care, în cazul lui, presupune
curățenia după elefanți, cu conotațiile emoționale ale sintagmei „lumea
spectacolului", în care tot ce contează e să fii în lumina reflectoarelor.
în conformitate cu filosofii limbajului obișnuit, limbajul nu are un singur
obiectiv și este utilizat în mod diferit în diverse contexte. Filosoful de la
Oxford John Austin sublinia că a spune „promit" este o cu totul altă afacere
lingvistică decât a rosti „pictez". A spune „pictez" nu e același lucru cu a
picta, dar a spune „promit" este același lucru cu a promite. Utilizarea într-un
anumit context lingvistic a unui limbaj adecvat într-un alt context lingvistic
este cea care cauzează confuzii filosofice și pseudoe-nigme, cunoscute și
sub numele de „istoria filosofici".
Filosofii limbajului obișnuit și-au spus că zbaterile filosofice vechi de
secole cu privire la credința în Dumnezeu au derivat din încercarea de a
formula chestiunea ca pe una concretă. Ei sunt de părere că limbajul religios
este unul cu totul deosebit. Unii au susținut că este un fel de limbaj de
evaluare, de tipul celui folosit de criticii de film Ebert și Roeper: „Cred în
Dumnezeu" înseamnă de fapt „Cred că anumite valori sunt mai înalte decât
altele/* Alții au spus că limbajul religios exprimă emoții: „Cred în
Dumnezeu" înseamnă astfel „Când mă gândesc la univers, mi se face pielea
de găină!" Nici unul dintre aceste limbaje alternative nu te bagă într-o ceață
filosofică așa cum se întâmplă cu declarația „Cred în Dumnezeu." Puf!
Enigmă soluționată! Și 2 500 de ani de filosofie se duc pe apa sâmbetei.
în povestea următoare, Goldfinger și Fallaux folosesc două contexte
lingvistice diferite. Nu e de mare ajutor nici faptul că vorbesc două limbi
diferite.
Goldfinger face o croazieră pe ocean. în prima seară, este așezat la masă
alături de domnul Fallaux, un francez care ridică paharul spre el și spune:
- Bon apetit!
Goldfinger ridică și el paharul și răspunde:
- Goldfinger!
Situația se repetă zi după zi, până aproape de sfârșitul călătoriei, când
intendentul vasului își pierde răbdarea și-i explică lui Goldfinger că Bon
appetitînseamnă în franceză „Poftă bună".
Goldfinger se simte jenat și abia așteaptă masa următoare, ca să se
revanșeze. Și odată așezați, înainte ca Fallaux să poată spune ceva,
Goldfinger ridică paharul și exclamă:
- Bon appetit!
Iar Fallaux răspunde:
- Goldfinger!
Anecdotele în care diversele personaje au agende diferite ne oferă savuroase
analogii ale modului în care contextele lingvistice deosebite stânjenesc
comunicarea.
Tommy se duce la confesiune și îi spune preotului:
- Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit. Am ieșit
cu o femeie ușoară.
- Tommy, tu ești? întreabă preotul.
- Da, părinte, eu sunt.
- Și cu cine ai ieșit?
- Aș prefera să nu spun, părinte.
- Cu Bridget?
- Nu, părinte.
- Cu Colleen?
- Nu, părinte.
- Cu Megan?
- Nu, părinte.
- Bine, Tommy, să spui patru Tatăl Nostru și patru Ave Maria.
Când Tommy iese din biserică, prietenul lui, Pat, îl întreabă cum a fost.
- Grozav, răspunde el. Am primit patru Tatăl Nostru, patru Ave Maria
și trei ponturi tari!
în istorioara următoare, preotul este blocat în propriul său mod de înțelegere
a cadrului în care se desfășoară dialogul din confesional, fiind incapabil să
recunoască posibilitatea altuia.
Un bărbat intră în confesional și-i spune preotului:
- Părinte, am șaptezeci și cinci de ani și noaptea trecută am făcut dragoste
cu două fete de douăzeci de ani - cu ambele în același timp!
- Când te-ai spovedit ultima oară? îl întreabă preotul.
- Nu m-am spovedit niciodată, părinte. Sunt evreu.
- Și atunci, de ce ai venit să-mi spui mie asta?
Iar bărbatul răspunde:
- Fiindcă le spun tuturor!
Multe glume se bazează pe double entendres - situații în care o frază sau o
expresie prezintă semnificații radical diferite în cadre lingvistice deosebite.
De fapt, atingerea dintre două astfel de cadre este cea care stârnește
amuzamentul.
La un bar, pianistul are o maimuță care, după fiecare melodie interpretată,
circulă printre clienți, adunând bacșișuri. în vreme ce pianistul își face
numărul, maimuța sare pe tejgheaua barului, se apropie de un client, se
așază pe vine peste paharul lui și testiculele îi intră în băutura omului.
Siderat, clientul se duce la pianist și-i spune:
- Știi, maimuțoiul tău și-a băgat boașele în paharul meu cu martini.
La care pianistul răspunde:
- Nu, n-o știu, dar dacă fredonezi primele măsuri, probabil c-o să mi-o
amintesc.
Multe anecdote încearcă să ne convingă că ne aflăm într-un anumit cadru
lingvistic, când de fapt suntem în cu totul altul.
- Care dintre următoarele nu-și are locul în listă: herpe-sul, gonoreea și un
apartament în Cleveland?
- Apartamentul, evident.
- Ba nu. Gonoreea, fiindcă e singura de care poți scăpa.
în general, filosofia limbajului a fost criticată ca fiind un simplu joc de
cuvinte, dar Wittgenstein a insistat că
pot apărea chiar greșeli fatale din confuzia între cadre lingvistice diferite.
Billingsley se duce să-și viziteze bunul prieten, pe Hatfield, aflat în spital pe
patul de moarte. în timp ce el stă alături, starea pacientului se înrăutățește
vizibil. Hatfield dă din mâini agitat, cerând prin gesturi ceva de scris.
Billingsley îi întinde un creion și o foaie de hârtie, iar prietenul lui își
folosește ultimele puteri pentru a mâzgăli câteva cuvinte. în clipa în care
termină de scris, își dă sufletul. Doborât de durere, Billingsley pune biletul
în buzunar, incapabil să-l citească pe moment.
Câteva zile mai târziu, în vreme ce stătea alături de familia lui Hatfield la
priveghi, Billingsley își dă seama că are încă biletul în buzunarul jachetei și
le spune rudelor:
- Hat mi-a dat un bilețel chiar înainte de a muri. încă nu l-am citit, dar
cunoscându-mi prietenul, sunt sigur că ultimele lui cuvinte vor fi o
sursă de inspirație pentru noi toți.
Și scoțând biletul, citește cu glas tare:
-Te-ai așezat pe tubul meu cu oxigen!!!
Este ironic faptul că o mișcare filosofică dependentă de utilizarea precisă a
limbajului s-a dezvoltat tocmai în rândul britanicilor, dat fiind că numeroase
anecdote fac haz pe seama faptului că locuitorii Albionului sunt adesea
derutați de vocabular.
Preotul unei parohii anglicane este vizitat de unul dintre enoriașii săi, care îi
spune:
- Părinte, am auzit recent un limerick* care s-ar putea să-ți placă, dar
trebuie să te previn că este cam groasă.
Poezioară umoristică bazată pe absurdități (n. tr.).
- Oh, nu-i nimic, replică parohul. Nu mă deranjează puțină grosolănie din
când în când.
- Bine, atunci iat-o:
Martin, un tânăr ce cânta Invitase o tânără la o cafea.
Ceștile erau așezate La nouă și jumătate, Iar la zece era deja în ea.
- Ce era deja în ea? întreabă parohul. Cafeaua?
- Nu, părinte, tânărul. Tânărul era în ea.
- Oh, Doamne, iartă-mă, da... Ca să vezi! Teribil de amuzant!
Câteva săptămâni mai târziu, parohul primește vizita episcopului și la un
moment dat îi spune:
- Monseniore, unul dintre enoriașii mei mi-a spus un limerick și mi-ar
plăcea tare mult să ți-l spun și eu domniei tale, dacă nu te supără că e cam
grosier.
- Te rog, spune-mi-l, îl îndeamnă episcopul.
- Păi, era cam așa:
George, un tânăr ce dansa Invitase o tânără la o peltea. Farfuriile erau
așezate La patru și jumătate, Iar la cinci era deja pe ea.
- Pe ea? Ce era pe ea? întrebă episcopul. Pelteaua?
- Nu, monseniore. Un oarecare Martin, complet necunoscut.
Aceștia sunt oamenii care au dezvoltat filosofia limbajului obișnuit?!
- Nu ti-am spus niciodată „Te iubesc". Eu aut zis „Ti iubiesc". E o mare
deosebire!
Iată aici un întristător dialog între Wittgenstein și o filosoafă de tip
tradițional, ușor identificabilă prin clasicul șirag de perle de la gât.
Remarcați că tradiționalista consideră formulările „Te iubesc" și „Ti
iubiesc" ca fiind echivalente.
Lui Wittgenstein i se pare necesar s-o corecteze, ex-plicându-i că
semnificația unui cuvânt este determinată de regulile care îi guvernează
utilizarea. Fiindcă sunt folosite în mod diferit în limbajul obișnuit, cele două
formulări, „Te iubesc" și „Ti iubiesc", au semnificații diferite și, prin
urmare, implicații sociale de asemenea diferite.
--
STATUTUL LINGVISTIC AL NUMELOR PROPRII
în ultimii aproximativ cincizeci de ani, filosofia a devenit tot mai tehnică,
mai puțin preocupată de chestiuni ample, cum ar fi liberul-arbitru sau
existența lui Dumnezeu, și mai direct focalizată pe probleme de claritate
logică și lingvistică. Nu dăm nume aici, dar unii dintre acești filosofi par a fi
atins profunzimi nebănuite, precum cei care în ultima vreme par a fi
interesați de semnificația numelor proprii. Bertrand Russell era de părere că
numele sunt descrieri abreviate. „Michael Jackson’4, de pildă, este
prescurtarea pentru „cântăreț cu pielea roz și ciudată operație estetică la
nas".
Pentru filosoful contemporan cunoscut ca „Saul Kripke“, numele de
persoane nu au nici un fel de definiții descriptive. Ele sunt „semnificanți
rigizi" (sau pe limba omului de rând, etichete); unica lor legătură cu
persoana sau lucrul pe care îl desemnează este lanțul de transmisie istoric
prin care au fost trecute de la o generație la alta.
Când a intrat în lumea spectacolului, Myron Feldstein și-a schimbat numele
în Frank Williamson. Pentru a sărbători obținerea unui rol principal pe
Broadway, a organizat o petrecere monstru în apartamentul lui. Deși a
invitat-o, mama lui nu a venit.
A doua zi dimineață, o găsește în holul clădirii și o întreabă ce face acolo și
de ce n-a venit la petrecere.
- Nu ți-am găsit apartamentul, răspunde ea.
- Păi, de ce nu l-ai întrebat pe portar?
- Crede-mă, mi-a dat și mie prin gând așa ceva. Dar ca să-ți spun
adevărul, ți-am uitat noul nume.
Frank, sau așa cum îl cunoștea mama Iui, Myron, a întrerupt lanțul de
transmisie istorică a numelui Myron.
TEST
Care teorie a numelor este aplicată în anecdota următoare, a lui Russell sau
a lui Kripke?
Un tânăr naufragiat era singur pe o insulă pustie. într-o zi, vede pe cineva
venind înot spre el. Nu era nimeni alta decât Halle Berry în nici câteva ore,
se îndrăgostesc cu patimă. Urmează câteva săptămâni de dragoste fierbinte.
La un moment dat, tânărul îi spune:
- Vrei să faci ceva deosebit pentru mine?
- Orice, replică frumoasa Halle.
- Grozav. Ai fi de acord să-ți tai părul foarte scurt și să mă lași să-ți
spun Ted?
- Oooh, mi se pare ceva foarte bizar.
- Dar te rog să accepți, te rog, te rog!
- Bine, răspunde ea în cele din urmă.
în aceeași seară, în vreme ce se plimbau mână-n mână pe plajă, tânărul se
întoarce spre ea și-i spune:
- Ted, n-o să-ți vină să crezi cui i-o trag!
FILOSOFIA CONFUZIEI
Există un concept lingvistic tehnic ce poartă numele înșelător de banal de
„vaguitate“. „Vaguitatea" este un termen folosit de filosofii numiți
„logicieni ai confuziei" pentru a descrie ceva ce nu este simplu și absolut
adevărat sau fals, ci „are o valoare a adevărului de la unu la zece". Fraza
„Omul acela e chel", spre exemplu, poate fi utilizată cu referire la oricine,
de la Michael Jordan la Matt Lauer. Din punctul de vedere al lui Matt,
termenul este mult prea vag.
Unii filosofi au considerat că vaguitatea este un defect comun al tuturor
limbajelor naturale - suedeza sau swahili, spre exemplu - și au sugerat
elaborarea unui limbaj artificial, ca matematica, pentru a elimina această
vaguitate.
în istorioara următoare, ghidul încearcă să combine un limbaj natural
imprecis cu unul matematic exact, iar rezultatele sunt previzibile:
Câțiva vizitatori ai Muzeului de Istorie Naturală admiră scheletul unui
dinozaur. Unul dintre ei îi cere ghidului:
- Vă rog, îmi puteți spune cât de vechi sunt aceste oase?
- Sunt vechi de trei milioane patru ani și șase luni.
- Dar este o vârstă extrem de exactă! Cum de o știți cu atâta precizie?
- Păi, răspunde ghidul, scheletul avea deja trei milioane de ani
când am început eu să lucrez aici, iar de atunci au mai trecut patru
ani și jumătate.
William James descria un spectru larg al modalităților de gândire, variind de
la delicat la robust. Filosofii cu gândire delicată susțin că limbajele naturale,
vagi, au un avantaj asupra celui matematic: ne oferă mai mult spațiu de
manevră.
O femeie de optzeci de ani dă buzna în camera de zi a bărbaților de la un
azil de bătrâni. Agită în aer pumnul strâns și anunță:
- Cel care ghicește ce țin în mână poate să facă sex cu mine în noaptea asta!
Un bătrânel din spate strigă:
- Un elefant?
La care femeia se gândește o clipă și pe urmă spune:
- Destul de aproape!
Filosofii cu gândire robustă i-ar putea oferi acestei femei un anume spațiu
de manevră, dar ar sublinia că există cazuri în care precizia este importantă,
caracterul vag al limbajelor naturale riscând să fie dezastruos. Poate că unul
artificial ar fi putut evita tragedia de mai jos:
Un dispecer de la serviciul telefonic de urgență primește un apel de la un
vânător cuprins de panică.
- Am găsit în pădure un om inconștient, plin de sânge!
E un bărbat și cred că e mort! Ce să fac?
Dispecerul încearcă să-l liniștească:
- Totul va fi în regulă, domnule. Urmați-mi instrucțiunile. Mai întâi, lăsați
telefonul din mână și asigurați-vă că e mort.
Urmează câteva momente de liniște, apoi dispecerul aude în receptor
zgomotul unei împușcături. Vocea bărbatului revine la telefon:
- Bun, și mai departe ce fac?
VACUITATEA SÂ TRĂIASCĂ!
Poveste adevărată:
Guy Goma stă în sala de recepție de la BBC, în așteptarea unui interviu
pentru postul de prelucrător de date, când un producător de emisiuni
televizate intră în încăpere și îl întreabă:
- Dumneata ești Guy Kewney?
Domnul Goma, care e congolez și nu s-a familiarizat bine cu limba engleză,
răspunde:
-Da.
Producătorul îl poftește într-un studio, unde moderatorul unui post TV de
știri în direct așteaptă să intervieveze un expert cu privire la disputa pentru
numele de marcă dintre Apple Computers și firma de înregistrări Apple
Corps.
- Sunteți surprins de verdictul de astăzi? îl întreabă moderatorul.
După un moment de veritabilă panică, domnul Goma hotărăște să-și încerce
norocul și răspunde:
- Sunt foarte surprins să văd acest verdict, pentru că nu mă așteptam la el.
- Deci a fost o mare surpriză, continuă moderatorul. - Exact.
Mai departe, moderatorul întreabă dacă verdictul va permite mai multor
persoane să descarce muzică de pe internet, iar domnul Goma declară că tot
mai mulți oameni vor descărca în viitor muzică de pe internet. Cu acest
lucru moderatorul se arată de acord, apoi încheie interviul:
- Vă mulțumesc foarte mult!
DIMITRI: Asta clarifică toate lucrurile despre care am discutat.
TASSO: în ce fel?
DIMITRI: Păi, ce numești tu „filosofie" eu numesc „o glumă".
VIII
FILOSOFIA SOCIALĂ ȘI POLITICĂ
Filosofia socială și politică examinează problemele de justiție în societate.
De ce avem nevoie de guverne? Cum ar trebui distribuite bunurile? Cum
putem institui un sistem social just? Astfel de chestiuni erau reglementate
simplu înainte vreme: cel mai puternic îl trosnea pe cel mai slab cu un os în
cap; după secole de filosofic sociopolitică însă, societatea a ajuns la
concluzia că bombele simt mult mai eficiente.
DIMITRI: Tasso, putem vorbi despre filosofie până ce ne ies ochii din cap,
dar la o adică, tot ce vreau eu de la viață e să am căsuța mea, o oaie și trei
mese bune pe zi.
Tasso îi dă lui Dimitri un brânci.
DIMITRI: Asta ce a fost?
TASSO: Ce mă împiedică pe mine să te îmbrâncesc - pe tine sau pe oricine
altcineva - dacă așa-mi vine cheful?
DIMITRI: Agenții de pază și ordine, ei te împiedică!
TASSO: Dar de unde știu ei ce trebuie să facă și de ce? DIMITRI: Pe Zeus,
iar vorbim despre filosofie, nu-i așa?
STAREA NATURALĂ
Reprezentanții filosofici politice din secolele al XVII-lea și al XVIII-Iea,
precum Thomas Hobbes, John Locke și Jean-Jacques Rousseau, erau de
părere că impulsul pentru formarea unui guvern derivă din insecuritatea
determinată de traiul în agitația și tumultul stării naturale. Ei nu se refereau
astfel la riscurile implicate de fiarele sălbatice din natură, ci la lipsa legilor,
la nelegiuire: pericolele traficului cu două sensuri, al vecinilor gălăgioși, al
poftei la nevasta vecinului și la alte lucruri asemănătoare. Aceste neajunsuri
i-au determinat pe oameni să se organizeze în state suverane, iar limitele
impuse libertăților individuale au fost acceptate ca o justă contrabalansare a
beneficiilor aduse de stat.
Un iepure sălbatic este prins și dus la un laborator din cadrul Institutului
Național pentru Sănătate. Ajuns acolo, e întâmpinat de un iepure născut și
crescut în laborator, cu care ajunge să se împrietenească.
într-o seară, iepurele sălbatic observă că ușa cuștii n-a fost bine închisă și
decide să evadeze. înainte însă, îl invită pe iepurele de laborator să i se
alăture. Acesta ezită, fiindcă n-a mai ieșit niciodată din laborator, dar
amicul lui îl convinge să încerce măcar.
Odată ajunși afară, sălbaticul îi spune:
- 0 să te duc pe al treilea dintre cele mai bune câmpuri din lume.
Și îl duce pe un teren plin de lăptuci. După ce amândoi mănâncă pe săturate,
iepurele sălbatic îl anunță din nou:
- Acum o să te duc pe al doilea dintre cele mai bune câmpuri din lume.
Și îl conduce pe un teren plin de morcovi. Cei doi se înfruptă până la
sațietate, iar sălbaticul spune:
- Iar acum o să te duc pe cel mai bun câmp din câte există în lume.
Și cei doi ajung pe o pârloagă pe care mișună o sumedenie de iepuroaice. E
un veritabil paradis - sex sălbatic toată noaptea.
Când începe să se lumineze de zi, iepurele de laborator îi spune amicului că
el trebuie să se întoarcă la institut.
- De ce? întreabă cel sălbatic. Ți-am arătat cele mai bune trei câmpuri
din lumea întreagă, unul acoperit de lăptuci, altul doldora de morcovi
și al treilea plin de fete. De ce vrei să te întorci în laborator?
La care amicul lui răspunde:
- Ce să fac? Mor după o țigară!
Iată deci avantajele unei societăți organizate.
Vorbind despre modul în care ar arăta viața umană în lipsa guvernării,
Hobbes descria starea naturală a omului ca „solitară, săracă, urâtă, brutală și
scurtă". Din câte știm noi, omul nu era cine știe ce comic, dar există
întotdeauna ceva amuzant în listele care se încheie cu un clenci - ca în cazul
doamnei care se plângea că mâncarea la hotelul ei este „rece, nefăcută,
respingătoare... iar porțiile sunt prea mici".
Un aspect al naturii umane pe care Hobbes nu l-a anticipat este
romanțiozitatea vieții în starea naturală, mai cu seamă în ziua de azi, când
mulți dintre noi încearcă să intre în conexiune cu sălbaticul din ei înșiși.
Trudy și Josephine s-au înscris la un safari în deșertul australian. într-o
noapte, un aborigen gol, doar cu o pânză în jurul șoldurilor, se furișează în
cortul lor, o înhață pe Trudy din pat și o târăște în mijlocul sălbăticiei, unde
„își face poftele cu ea". Femeia este găsită abia a doua zi, șezând năucă sub
un palmier, și e dusă în grabă la spital, în Sydney. O zi mai târziu, Josephine
vine și o găsește într-o stare deznădăjduită.
Josephine: îmi închipui că te simți oribil.
Trudy: Sigur că așa mă simt! Au trecut douăzeci și patru de ore, iar el nu
mi-a trimis o carte de vizită, nici flori... nici măcar n-a sunat!
A AVEA PUTERE ÎNSEAMNĂ A AVEA DREPTATE
Niccolo Machiavelli, cel care a scris în secolul al XVI-lea tratatul
Principele, este considerat părintele artei moderne a guvernării, fiindcă îi
sfătuia pe prinții renascentiști să nu țină seama de standardele de dreptate
acceptate și să „conlucreze cu răul atunci când e necesar". Pentru el,
autoritatea supremă era cea a statului, astfel că recomandările pe care le
adresa principilor erau... ei, bine, machiavelice. Recunoștea pe față că
judeca valoarea în funcție de ceea ce le permitea conducătorilor să
supraviețuiască din punct de vedere politic. Este mai bine pentru un prinț să
fie temut decât iubit, dar în același timp e de dorit ca acesta să evite a fi
detestat, dat fiind că astfel își pune în pericol propria-i putere. Ideală este
vânarea nemiloasă a puterii, lăsând aparența verticalității morale. Mai
simplu explicat:
O femeie îl dă în judecată pe un individ pentru calomnie, susținând că
acesta a făcut-o „purcea". Omul e găsit vinovat
și obligat să-i plătească despăgubiri. După proces, el îl întreabă pe
judecător:
- Asta înseamnă că de acum nu-i mai pot spune doamnei Harding că e
o purcea?
- Așa este, răspunde judecătorul.
- Și înseamnă totodată că nici nu-i pot spune unei scroafe „doamna
Harding"?
- Ba nu, sunteți liber să-i spuneți unei scroafe „doamna Harding". Nu
comiteți astfel nici o infracțiune.
La care bărbatul se întoarce, o privește pe doamna Harding în ochi și-i
spune:
- Bună ziua, doamnă Harding.
Anecdotele au adesea la bază faptul că duplicitatea machiavelică, mai ales
atunci când suntem siguri că nu vom fi prinși, ne ispitește pe toți.
Un bărbat câștigă la cazinou, în Las Vegas, 100 000 de dolari și, fiindcă nu
vrea să afle nimeni, duce banii acasă și-i îngroapă în curtea din spate. A
doua zi dimineață, se duce în curte și nu mai găsește decât o groapă goală.
Vede urme de pași ce duc spre casa vecină, unde locuiește un surdo-mut,
așa că-l roagă pe un profesor de pe aceeași stradă, care cunoaște limbajul
semnelor, să-l ajute să discute cu suspectul. Omul își ia pistolul și, alături de
profesor, bate la ușa vecinului. Când acesta deschide, bărbatul agită arma în
aer și-i spune profesorului:
- Zi-i ăstuia că, dacă nu-mi dă înapoi cei 100 000 de dolari, îl omor pe
loc!
Profesorul transmite mesajul, iar vecinul răspunde că a ascuns banii în
curtea lui, sub cireș. Profesorul se întoarce spre bărbatul jefuit și-i spune:
- Refuză să ți-i dea. Zice că n-ai decât să-l ucizi.
Deloc surprinzător, Machiavelli era un susținător al pedepsei cu moartea,
fiindcă era în interesul principilor să fie percepuți ca fiind severi și
neîndurători. Cu alte cuvinte, era de acord cu cinicul care susținea că
pedeapsa capitală înseamnă să nu ai niciodată ocazia să spui „Iarăși tu?!“
Oricât de morali am părea la suprafață - sau chiar în propria noastră minte Machiavelli considera că în suflet suntem cu toții machiavelici.
Doamna Parker este chemată să-și facă datoria de jurat într-un proces, dar
cere să fie scutită, fiindcă nu crede în pedeapsa capitală. Avocatul din oficiu
îi spune:
- Dar, doamnă, aici nu se va judeca o crimă, ci o cauză civilă. O femeie
și-a dat fostul soț în judecată fiindcă a pierdut la jocuri de noroc cei 25
000 de dolari pe care promisese că-i va cheltui pentru a redecora baia,
pentru aniversarea ei.
- Bine, atunci, accept să fiu jurat, declară doamna Parker. La urma
urmei, s-ar putea să mă înșel în privința pedepsei capitale.
Stați puțin, însă! Nu cumva noi suntem subiectul glumei? Unii istorici sunt
de părere că Machiavelli ne lua peste picior cu un fel de machiavelism
invers - să pari malefic când, în realitate, ești adeptul virtuților de pe
vremuri. Și de fapt, satiriza oare Machiavelli despotismul?
în eseul său intitulat „Principele: Știință politică sau satiră politică?",
istoricul Garrett Mattingly, câștigător al Premiului Pulitzer, susținea că
Machiavelli a fost supraestimat: „Ideea că broșurică aceasta (Principele) ar
fi fost scrisă ca un tratat științific serios, pe tema artei guvernării, contrazice
tot ceea ce știm despre viața lui Machiavelli, despre scrierile sale și despre
istoria epocii lui."
Cu alte cuvinte, Mattingly este de părere că Machiavelli e o oaie în blană de
lup.
FEMINISMUL
Iată o ghicitoare care i-a nedumerit pe mulți vreme de decenii:
Un bărbat își vede fiul suferind un unui teribil accident de bicicletă. îl ridică
de la pământ, îl așază pe bancheta din spate a mașinii și fuge cu el la spital.
Când copilul este dus în sala de operații, chirurgul exclamă:
- Dumnezeule! E fiul meu!
Cum e posibil?
Ha! Chirurgul era mama lui!
Astăzi, chiar cei mai înfierbântați misogini ar ști imediat răspunsul; în multe
state ale lumii, numărul medici-lor-femei este relativ egal cu cel al
bărbaților cu aceeași profesie, iar acesta este rezultatul filosofiei feministe
de la sfârșitul secolului XX.
Când BBC a făcut un sondaj în rândul ascultătorilor săi pentru a-i identifica
pe cei mai importanți filosofi, nici măcar o femeie nu s-a regăsit în primii
douăzeci. (Karl Marx a fost cel care a câștigat.) Unde a fost Hypatia,
reprezentanta filosofici neoplatoniciene din Grecia antică? Sau medievala
Hildegarde de Bingen? De ce nu a apărut numele Heloîsei, din secolul al
Xll-lea, în vreme ce Abelard, care a învățat de la ea cel puțin tot atât cât a
deprins și ea de la el, a strâns o mulțime de voturi (deși nu s-a încadrat nici
el în primii douăzeci)? Cum rămâne cu Mary Astell, o protofeministă din
veacul al XVII-lea? Sau cu Hannah Arendt, Iris Murdoch și Ayn Rând, din
epoca modernă?
Sunt oare cercurile academice categoric șovine și din acest motiv publicul
educat nu are cunoștință despre aceste reprezentante ale filosofiei? Ori
porcii din epocile respective sunt cei ce trebuie blamați pentru că nu le-au
luat în serios? ___
Adevărații zori ai filosofiei feministe datează din secolul al XVIII-lea, odată
cu viguroasa lucrare a lui Mary Wollstonecraft, In apărarea drepturilor
femeii. în acest tratat, ea îl învinovățește pe Jean-Jacques Rousseau fiindcă
ar fi propus un sistem educativ inferior destinat femeilor.
în secolul XX, feminismul a suferit o reinterpretare de tip existențialist în
cadrul volumului Al doilea sex, de Simone de Beauvoir (iubita lui Jean-Paul
Sartre). Ea susținea că nu există o așa-numită feminitate esențială, aceasta
fiind doar
un cadru rigid impus femeilor de bărbați; după părerea ei, femeile sunt
libere să-și creeze propria lor versiune a ceea ce ar trebui să fie o femeie.
Dar cât de elastic este conceptul de feminitate? Oare aparatul reproducător
cu care ne naștem nu are nimic de-a face cu identitatea noastră de gen? Unii
feminiști post-Beauvoir cred că nu. Ei consideră că toți suntem la naștere un
fel de tabula rasa din punct de vedere sexual și că identitatea de gen este
dobândită mai târziu, cu aportul părinților și al societății. Iar în ziua de azi,
deprinderea rolurilor de gen a devenit mai dificilă decât oricând.
Doi homosexuali stau la un colț de stradă, când o blondă splendidă, bine
făcută, trece pe lângă ei, îmbrăcată într-o rochiță mulată din șifon. Unul
dintre cei doi bărbați îi spune celuilalt:
-în momente ca ăsta, mi-aș dori să fiu lesbiană!
Oare rolurile de gen - masculin și feminin - sunt doar niște concepte sociale,
inventate de bărbați pentru a-și supune femeile? Sau au de fapt o
determinare biologică? Această enigmă continuă să-i dezbine pe filosofi și
psihologi deopotrivă. Unii gânditori se declară ferm de partea deosebirilor
determinate biologic. Spre exemplu, atunci când a afirmat că „anatomia este
destin", Freud se folosea de un argument teleologic pentru a susține că felul
în care este alcătuit corpul femeii determină rolul ei în societate. Nu este
foarte clar la ce atribute anatomice se referea el atunci când a conchis că
femeile sunt cele care trebuie să calce rufele. Sau să ne gândim la un alt
reprezentant al determinismului biologic, Dave Barry, care a subliniat că,
dacă o femeie are de ales între a prinde o minge în zbor și a salva viața unui
copil, ea va alege a doua variantă fără a verifica măcar dacă la bază se află
un bărbat sau nu.
Se mai pune însă și o altă întrebare: bărbații sunt și ei determinați biologic?
Spre exemplu, ca rezultat al anatomiei lor, sunt ei predispuși să utilizeze
criterii primitive atunci când își aleg o soție?
Un bărbat se întâlnește cu trei femei și încearcă să decidă cu care dintre ele
să se însoare. în acest scop, îi dă fiecăreia câte 5 000 de dolari, pentru a
vedea ce face cu ei.
Prima se tratează regește. Se duce la un salon elegant, se coafează, își face
unghiile și un tratament cosmetic, după care își cumpără și câteva haine noi.
Apoi îi spune bărbatului că le-a făcut pe toate ca să fie mai atrăgătoare
pentru el, fiindcă îl iubește foarte mult.
A doua îi cumpără lui câteva cadouri: un set nou de crose de golf, niște
accesorii pentru computer și câteva haine scumpe. Lui îi spune că a cheltuit
pentru el toți banii fiindcă îl iubește foarte mult.
Cea de-a treia femeie investește banii la bursă, înmul-țindu-i astfel de
câteva ori. îi înapoiază lui 5 000 de dolari, iar restul îi depune într-un cont
comun. Bărbatului îi spune că vrea să investească în viitorul lor, fiindcă îl
iubește foarte mult.
Pe care dintre ele o alege?
Răspuns: Pe cea cu sânii cei mai mari.
TEST
Istorioara prezentată este o anecdotă antifeministă sau o glumă de porc
antișovinist? Motivați.
Iată o altă poveste care susține ideea unei deosebiri esențiale între bărbați și
femei. Deosebirea trebuie să fie esențială fiindcă cel dintâi om era liber de
orice constrângeri sociale, astfel că impulsivitatea îi era înnăscută.
Dumnezeu apare în fața lui Adam și a Evei în Grădina Raiului și le spune că
are două daruri, câte unul pentru fiecare, și că ei trebuie să decidă cum și le
împart.
- Primul dar este abilitatea de a face pipi din picioare, explică
Dumnezeu.
Impulsiv, Adam se repede:
- Pipi din picioare? Super! Pare ceva tare de tot. O vreau eu!
- Bine, spune Dumnezeu. A ta să fie, Adam. Eva, tu o primești pe
cealaltă: orgasme multiple.
Rezultatele sociale și politice ale feminismului sunt numeroase: dreptul de
vot, legile de protecție a victimelor violurilor, tratamente egale și salarii mai
bune la locul de muncă. Recent, un alt efect al feminismului a revenit în
actualitate. Din această nouă categorie s-a născut gluma incorectă politic.
Faptul că orice glumă care ia în derâdere feminismul este considerată
incorectă din punct de vedere politic îi conferă noi dimensiuni: „Știu că
anecdota asta contrazice filosofia liberală acceptată, dar, la naiba, chiar nu
ne mai putem distra deloc?" încorsetând astfel o glumă, cel care o spune se
pretinde ireverențios - o calitate ce poate spori hazul anecdotei... și riscurile
sociale la adresa glumețului, așa cum se vede din următoarea povestioară.
în cursul unui zbor transatlantic, avionul străbate o furtună serioasă.
Turbulențele sunt teribile, iar lucrurile devin și mai rele când o aripă e lovită
de fulger.
Una dintre pasagere nu mai rezistă. Se ridică în picioare, în partea din față a
avionului, și începe să țipe:
- Sunt prea tânără ca să mor!
Pe urmă se mai gândește puțin și adaugă:
- Ei, și dacă e să mor, vreau ca ultimele mele minute pe lumea asta să fie
memorabile! Nimeni nu m-a făcut până acum să mă simt cu adevărat
femeie! Ei, bine, până aici! Există cineva, oricine, în avionul ăsta, în stare
să mă facă să mă simt femeie?
Pentru o clipă domnește liniștea. Toți pasagerii au uitat de pericolul în care
se află și se holbează la femeia disperată din fața lor. Apoi un bărbat aflat
undeva în spate se ridică în picioare. E un armăsar înalt și bronzat, cu părul
negru ca tăciunele, care începe să-și descheie cămașa în vreme ce înaintează
pe intervalul dintre scaune.
- Eu pot să te fac să te simți femeie, declară el.
Nimeni nu se mișcă. Pe măsură ce el se apropie, femeia devine excitată. El
își scoate cămașa. Mușchii i se reliefează pe pieptul gol când întinde spre ea
brațul în care ține cămașa, și-i spune:
- Poftim, calcă asta!
Ca reacție la asaltul glumelor incorecte din punct de vedere politic, a apărut
o nouă specie: anecdotele care încep aidoma cu glumele tipic șoviniste de
odinioară, dar se încheie cu o întorsătură în care femeia are rolul principal.
Doi crupieri plictisiți așteaptă la masa de zaruri. O blondă extrem de
atrăgătoare se apropie și pariază 20 000 de dolari pe o singură aruncare a
zarurilor.
- Sper să nu vă deranjeze, spune ea, dar mă simt mult mai norocoasă
când sunt complet dezbrăcată.
Și cu asta își scoate hainele, aruncă zarurile și strigă:
- Haideți, puișorilor! Mama are nevoie de haine noi!
Când zarurile se opresc, dama țopăie-n sus și-n jos, țipând:
- DA! DA! AM CÂȘTIGAT, AM CÂȘTIGAT!
îi îmbrățișează pe ambii crupieri, își ia hainele și câștigul și pleacă în grabă.
Cei doi se holbează unul la altul, năuci, într-un târziu, unul dintre ei
întreabă:
- Dar în fond ce-a dat?
Iar celălalt replică:
- Nu știu. Credeam că te uiți tu.
Morala: Nu toate blondele sunt tâmpe, dar toți bărbații sunt bărbați.
Iată un alt exemplu din acest gen neofeminist:
într-un avion, o blondă stă lângă un avocat. Omul o tot sâcâie să joace
împreună un joc, ca să vadă care dintre ei are cunoștințe generale mai
bogate. în cele din urmă, ca s-o convingă, îi spune că-i oferă șanse de câștig
de zece la unu: de fiecare dată când nu va ști răspunsul la o întrebare pe
care el i-o va pune, îi va plăti lui cinci dolari; de fiecare dată când el nu va
ști răspunsul la o întrebare pe care i-o va pune ea, îi va plăti ei cincizeci de
dolari.
Blonda acceptă să joace, iar avocatul o întreabă:
- Care e distanța de la Pământ până la cea mai apropiată stea?
Fără să spună ceva, ea îi întinde o hârtie de cinci dolari, după care îl
întreabă:
- Ce urcă dealul în trei picioare și îl coboară în patru?
Avocatul se gândește multă vreme, dar în final recunoaște că habar n-are șii dă o bancnotă de cincizeci de dolari. Blonda pune banii în geantă fără nici
un comentariu.
- Stai puțin, intervine avocatul. Care e răspunsul la întrebarea ta?
Tot fără nici un cuvânt, ea îi întinde cinci dolari.
FILOSOFIILE ECONOMICE
In fraza de deschidere a lucrării clasice a lui Robert Heilbroner despre
teoreticienii economiei, The Worldly Philosophers, autorul mărturisește că
„aveți în față o carte despre câțiva oameni cu ciudate pretenții de
celebritate". Da, chiar și economia are propriii ei filosofi.
Adam Smith, reprezentant al acestei categorii, și-a scris lucrarea An Inquiry
into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (Avuția națiunilor:
cercetare asupra naturii și cauzelor ei) în anul în care Statele Unite ale
Americii și-au declarat independența. Tratatul lui a pus bazele
capitalismului de liberă piață.
0 A N1 h !• K L £ / T
C
HGA*
Unul dintre atuurile capitalismului, după părerea lui Smith, este faptul că
promovează creativitatea economică. Aparent, interesul de sine - la fel ca
perspectiva spânzurătorii - are capacitatea de a concentra forțele mentale.
Un bărbat vine la o bancă și spune că vrea să împrumute 200 de dolari pe
termen de șase luni. Funcționarul îl întreabă ce garanții are, iar omul
răspunde:
- Am un RolIs Royce. lată cheile. Păstrați-I până când îmi voi achita
împrumutul.
Șase luni mai târziu, omul revine la bancă, returnează cei 200 de dolari plus
alți 10 ca dobândă și își ia mașina înapoi. Funcționarul îl oprește o clipă și-l
întreabă:
- Domnule, dacă-mi permiteți să întreb, ce nevoie a avut cineva care
deține un Rolls Royce să împrumute 200 de dolari?
La care omul răspunde:
- A trebuit să plec șase luni în Europa și unde altundeva aș fi putut lăsa
Rolls-ul atâta vreme pentru numai 10 dolari?
în teoria capitalismului, „disciplina pieței“ reglementează economia. Un
bun control al inventarului, spre exemplu, poate oferi afacerii un avantaj
competitiv.
Ziaristul: Domnule, ați acumulat în cursul vieții o avere considerabilă. Cum
ați făcut acești bani?
Milionarul: l-am câștigat pe toți în afacerile cu porumbei voiajori.
Ziaristul: Porumbei voiajori! Fascinant! Și câți ați vândut?
Milionarul: N-am vândut decât unul, care s-a întors de fiecare dată.
- Da, dragii ta inea, manii trebuie sâ aibă grija de mâinile ei; cine știe,
poate ca la un moment dat va vrea sa-si reia munca de neurochirurg.
Pe măsură ce capitalismul a evoluat, filosofia economică a trebuit să țină
pasul cu el. Inovațiile de pe piață au adus cu ele complicații neprevăzute de
Adam Smith și de clasicii filosofiei economice. Asigurările de sănătate, spre
exemplu, au creat un context în care interesul cumpărătorului este acela de a
nu beneficia de pe urma banilor plătiți. Contractele futures pentru burta de
porc constituie în mod evident o cu totul altă mâncare de porc, ca să
spunem așa, decât cumpărarea unui râmător în sine. O astfel de inovație în
care legile clasice ale marketingului nu par a fi aplicabile este tombola.
Jean Paul, originar din New Orleans, s-a mutat în Texas și a cumpărat cu
100 de dolari un măgar de la un fermier bătrân, urmând ca acesta să-i aducă
animalul a doua zi.
în dimineața următoare, fermierul vine la ușa lui Jean Paul și-i spune:
- Regret, dar am vești proaste. Măgarul a murit.
- Păi, dă-mi banii înapoi.
- Nu pot. l-am cheltuit deja.
- Bine, atunci. Lasă măgarul aici.
- Și ce-o să faci cu el?
- îl vând la tombolă.
- Nu poți să vinzi la tombolă un măgar mort!
- Ba sigur că pot. Stai să vezi. N-o să spun nimănui că e mort.
O lună mai târziu, bătrânul fermier se întâlnește cu Jean Paul și-l întreabă:
- Ce s-a întâmplat cu măgarul mort?
- L-am dat la tombolă. Am vândut 500 de bilete a 2 dolari bucata și am
făcut un profit de 898 de dolari.
- Și nu s-a plâns nimeni?
- Doar tipul care a câștigat, așa că i-am dat înapoi cei 2 dolari.
Reprezentanții economiei clasice nu acordau prea mare atenție conceptului
pe care îl numim noi azi „valoare ascunsă" - de pildă munca neretribuită a
mamelor casnice. Istorioara de mai jos ilustrează sugestiv ideea valorii
ascunse:
Un celebru colecționar de artă se plimbă prin oraș, când observă o pisică
jigărită bând lapte dintr-o strachină, în fața unei prăvălii. Dându-și seama că
strachina e foarte veche și valoroasă, omul hotărăște să pună mâna pe ea,
așa că intră în prăvălie și spune că vrea să cumpere pisica pe doi dolari.
- îmi pare rău, răspunde proprietarul, dar pisica nu e de vânzare.
- Te rog, insistă colecționarul, am nevoie de o pisică flămândă, ca să
prindă șoarecii din casă. îți dau pe ea douăzeci de dolari.
- Vândut! replică proprietarul și-i întinde mâța.
Dar colecționarul continuă:
- Auzi, dar pentru cei douăzeci de dolari, dă-mi și strachina aia veche.
Pisica e obișnuită cu ea și așa n-o să mai fiu eu nevoit să cumpăr o
farfurioară.
La care proprietarul prăvăliei spune:
- Regret, amice, dar aia e strachina mea norocoasă. Săptămâna asta,
până acum am vândut cu ea treizeci și opt de pisici.
Spre lauda sa, Adam Smith a prevăzut unele dintre capcanele capitalismului
dezlănțuit, cum ar fi dezvoltarea monopolurilor. Dar a fost nevoie de
apariția lui Karl Marx, în secolul al XlX-lea, pentru conturarea unei filosofii
a economiei care să atace distribuția inechitabilă inerentă structurii înseși a
capitalismului. Odată ce va veni revoluția și-l va aduce la putere pe omul de
rând, considera Marx, inegalitățile dintre săraci și bogați vor dispărea inegalități ce afectează absolut totul, de la proprietate la creditare.
Eram nu de mult în Cuba, în Havana, pentru a cumpăra niște trabucuri
ieftine. Am intrat într-un club de comedie și am auzit următoarea scenetă:
Jose: Ce lume nebună! Bogății, care pot plăti cash, cumpără pe credit.
Săracii, care n-au bani, trebuie să plătească în bani lichizi. N-ar zice oare
Marx că lucrurile ar trebui să stea invers? Săracilor ar trebui să li se permită
să cumpere pe credit, iar bogății să plătească bani peșin.
Manuel: Dar afaceriștii care le-ar vinde săracilor pe credit ar sărăci și ei în
scurt timp!
Jose: Cu atât mai bine! Atunci ar putea să cumpere și ei pe credit.
în conformitate cu Marx, dictatura omului de rând, instituită după revoluție,
este ea însăși urmată de „veșteji-rea statului". Totuși, noi suntem de părere
că Marx a căpătat o reputație proastă ca anarhist radical.
TEST
Care dintre cei doi Marx e mai anarhist? Karl, care a zis: „Este inevitabil ca
păturile oprimate să se ridice și să-și rupă lanțurile", sau Groucho, care a
spus: „în afara
câinelui, cel mai bun prieten al omului este cartea. înăuntrul câinelui e prea
întuneric ca să poți citi."
Poate că v-ați pus întrebarea: „Care este mai exact deosebirea dintre
capitalism și comunism?" Sau poate că nu. în orice caz, răspunsul e simplu.
în capitalism, omul își exploatează semenul. în comunism e valabilă
reciproca.
Acest calambur a dus la compromisul dintre capitalism și socialism, numit
democrație socială, în care celor incapabili să muncească le sunt oferite
anumite compensații, iar legile protejează negocierea colectivă. Dar
compromisul i-a silit pe unii stângiști să-și frece coatele cu niște parteneri
ciudați.
Un vânzător aflat la Paris pentru o convenție decide să meargă la un bordel.
Ajuns acolo, o întreabă pe matroană:
- Bordelul ăsta are sindicat?
Femeia îi răspunde că nu.
- Dar cât câștigă fetele? mai vrea omul să știe.
- Tu-mi dai mie 100 de dolari, 80 pentru afacere și 20 pentru fată.
- Dar asta-i exploatare nerușinată! explodează el și pleacă imediat.
într-un târziu, găsește un bordel în care matroana îi spune că există sindicat.
- Și dacă eu îți dau 100 de dolari, o întreabă omul, fata cât ia?
- Primește 80.
- Grozav! exclamă el. Aș dori-o pe Colette.
- Nu mă îndoiesc, răspunde matroana, dar Therese -uite-o acolo - are
vechime mai mare în sindicat.
Teoria economică este mai cu seamă vulnerabilă la greșeala de a „opera o
distincție acolo unde nu există nici o deosebire". Spre exemplu, există cu
adevărat o diferență de principiu între ajutorul social pentru cei săraci și
reducerea taxelor pentru cei bogați?
în anecdota de mai jos, domnul Fenwood folosește o strategie care operează
o distincție economică fără existența unei deosebiri:
Domnul Fenwood are o vacă, dar nu și pășune pe care s-o ducă, așa că vine
la vecinul lui, domnul Potter, și se oferă să-i plătească 20 de dolari pe lună
ca să lase vaca pe pășunea lui. Potter acceptă. Trec astfel câteva luni. Vaca a
păscut pe pășunea lui Potter, dar Fenwood nu i-a dat vecinului nici un ban.
în cele din urmă, domnul Potter se duce la domnul Fenwood și-i spune:
- Știu că ai probleme financiare, așa că ce-ai zice să încheiem un târg? Țiam ținut vaca timp de zece luni, așa că-mi datorezi 200 de dolari. îmi
închipui că atât valorează și rumegătoarea. Ce-ai zice s-o păstrez și să
considerăm că astfel te-ai achitat de datorie?
Domnul Fenwood se gândește câteva momente, după care spune:
- Mai ține-o încă o lună și facem afacerea.
FILOSOFIA DREPTULUI
Filosofia dreptului, sau jurisprudența, studiază chestiuni elementare - de
pildă „Ce rost au legile?"
Există câteva teorii fundamentale. „Jurisprudența moralei", derivată din
etica lui Aristotel, susține că legile trebuie să promoveze dezvoltarea unui
caracter moral. Adepții ei ar putea afirma că rostul Legii pentru Decența
Publică (adică să nu te ușurezi în piața mare a orașului) este acela de a
promova dezvoltarea unor standarde morale ridicate în cadrul tuturor
grupurilor sociale, și mai cu seamă în al celor care tind să se ușureze în
public. (Un juriu format din ușurători în public ar putea să aibă totuși altă
părere.)
Deontologia este concepția - susținută de Immanuel Kant - conform căreia
scopul legii este acela de a codifica îndatoririle morale. Pentru deontologi,
legea antiușurare subliniază datoria tuturor cetățenilor de a respecta
sensibilitățile celorlalți.
în secolul al XlX-lea, utilitaristul Jeremy Bentham afirma că scopul legilor
este acela de a determina cele mai bune consecințe pentru un număr cât mai
mare de oameni. Utilitariștii ar putea susține că legea antiușurare în public
produce mai multe consecințe pozitive pentru mai mulți cetățeni (locuitorii
orașului) decât consecințe negative pentru cei câțiva ușurători în public,
care vor fi obligați să-și schimbe obișnuințele sociale adânc înrădăcinate.
Dar așa cum se întâmplă de obicei în filosofie, prima întrebare adresată de
omul de rând acestor teoreticieni ar putea fi aceasta: „Există vreo deosebire
practică - să zicem în sala de judecată - între toate teoriile voastre
simpatice?" Oricare dintre cele trei teorii poate fi utilizată pentru a justifica
nu doar Legea pentru Decența Publică, ci și multe alte principii legale
încetățenite, cum ar fi ideea că aplicarea unei pedepse pentru o infracțiune
reechilibrează balanța justiției. Am putea justifica pedeapsa
din perspectiva dezvoltării morale (reabilitare), din cea deontologică
(pedepsirea încălcării îndatoririlor civice) sau din punctul de vedere
utilitarist (evitarea viitoarelor consecințe negative).
Non-filosofii ar putea întreba însă: „Dacă toți sunteți de acord asupra
rezultatului, ce mai contează de ce aplicăm pedepse?" Singurul aspect
concret aici este cel al modalității de stabilire a unei corespondențe între un
fapt ilegal - să zicem insultarea unui membru al tribunalului - și o pedeapsă
- de pildă amenda de 20 de dolari. Cum vi se pare potrivirea de mai jos?
Un bărbat așteaptă o zi întreagă la tribunal să-i fie judecat dosarul de
infracțiune rutieră. în sfârșit, îi vine rândul să compară în fața judecătorului,
dar omul legii îi spune să revină a doua zi, fiindcă ședințele s-au încheiat.
Exasperat, împricinatul explodează:
- Pentru ce dracu' să mai vin?
Judecătorul sare ca ars:
- 20 de dolari amendă pentru sfidarea Curții.
Omul își scoate portmoneul, dar judecătorul îi spune:
- Nu trebuie să plătiți azi.
- Nu plătesc, răspunde bărbatul, voiam doar să văd dacă am suficienți
bani pentru încă două vorbe.
Un alt celebru principiu juridic este inconsistența dovezilor circumstanțiale
- și el putând fi susținut de reprezentanții celor trei teorii. Un teoretician al
jurisprudenței moralei ar putea afirma că un standard ridicat de justețe în
sala de judecată oferă un model moral pentru cetățeni. Pentru deontolog,
dovezile circumstanțiale ar risca să
contrazică datoria morală de a fi perfect echitabil față de ceilalți. Iar după
părerea utilitaristului, utilizarea dovezilor circumstanțiale ar putea atrage
consecințe negative precum încarcerarea unei persoane nevinovate.
Și de această dată, cei mai practici dintre noi ar putea întreba: „Cui naiba îi
pasă de ce tratăm cu precauție dovezile circumstanțiale?" Din punct de
vedere practic, trebuie să le demonstrăm doar caracterul solid, la fel ca
femeia din anecdota următoare. (Remarcați cât de abil se folosește de
reductio ad absurd uni.')
Un cuplu pleacă în vacanță la pescuit. în vreme ce el doarme, ea decide să
ia barca și să iasă pe lac, ca să citească. Și în timp ce ea stă și se bronzează,
apare șeriful local și-i spune:
- Aici pescuitul e interzis, doamnă. Va trebui să vă arestez.
- Dar, domnule șerif, nu pescuiam, replică femeia.
- Doamnă, aveți tot echipamentul necesar, așa că nu-mi rămâne decât
să vă arestez.
Femeia ripostează:
- în acest caz, domnule șerif, eu va trebui să vă acuz de viol.
- Dar nici nu v-am atins!
- Știu, răspunde ea, dar aveți tot echipamentul necesar.
Există însă principii juridice în cazul cărora teoria pe care o adoptăm are o
importanță considerabilă, așa cum o demonstrează istorioara de mai jos.
Judecătorul îi cheamă în biroul său pe cei doi avocați dintr-un proces și le
spune:
- Motivul pentru care ne aflăm aici este acela că amândoi m-ați mituit.
Ambii avocați se foiesc în scaunele lor.
- Tu, Alan, continuă judecătorul, mi-ai dat 15 000 de dolari. Phil, tu
mi-ai dat 10 000.
Apoi îi întinde lui Alan un cec în valoare de 5 000 de dolari și declară:
- Acum sunteți chit, așa că voi decide în acest caz doar pe baza
dovezilor.
Dacă scopul urmărit prin interzicerea mitei este doar acela de a scoate în
afara legii nerespectarea îndatoririi de a fi imparțial și echitabil, am putea fi
de acord cu judecătorul sus-menționat că a lua mite egale este totuna cu a
nu lua nici o mită. La fel ar sta lucrurile și dacă scopul urmărit ar fi acela de
a asigura imparțialitatea în producerea utilitaristă a consecințelor pozitive.
Ar fi însă mult mai dificil să susținem că a lua mite egale de ambele părți
promovează moralitatea - fie ea a judecătorului sau a avocaților.
Nu vi se pare interesant că am ajuns până aici și n-am spus încă nici o
glumă avocățească? Dar ce naiba, suntem și noi oameni!
Un avocat îi trimite unui client următorul mesaj:
„Dragă Frank, mi s-a părut ieri că te-am văzut în centru.
Am traversat strada ca să te salut, dar nu erai tu. Șase minute, deci 50 de
dolari."
DIMITRI: Mi-ai fost sursă de inspirație, Tasso. Am hotărât să candidez
pentru postul de apărător al decenței publice. Pot să mă bazez pe votul tău?
TASSO: Sigur că da, prietene. Atâta vreme cât alegerea se face prin vot
secret.
IX
RELATIVITATEA
Ce putem spune? Acest cuvânt are semnificații diferite pentru persoane
diferite.
DIMITRI: Necazul cu tine, prietene, e că trăiești prea mult în propria-ți
minte.
TASSO: în comparație cu cine?
DIMITRI: Păi, în comparație cu Ahile, sportivul.
TASSO: Dar în comparație cu Socrate?
DIMITRI: Bine, ai câștigat și de data asta. în comparație cu Socrate, ești un
marțafoi.
ADEVĂRUL RELATIV
Este oare adevărul relativ sau absolut?
Anticul filosof taoist Chuang Tzu s-a trezit dintr-un vis în care se făcea că
era fluture. Sau - s-a întrebat el - poate că era de fapt un fluture care visează
acum că e Chuang Tzu.
în lumea occidentală modernă, filosofii au fost obsedați de relativitatea
cunoașterii pentru cel ce cunoaște. Așa cum am văzut, George Berkeley a
mers până acolo încât a spus că „obiectele fizice" există doar în raport cu
mintea.
în secolul XX, un profesor de la Harvard a încercat diverse substanțe
psihedelice și a fost fascinat de caracterul relativ al ideilor sale. Nu, nu ne
referim la Timothy Leary, ci la cineva cu mult înaintea lui: William James.
Când a inhalat gaz ilariant, i s-a părut că percepe unitatea fundamentală a
tuturor lucrurilor, dar după ce a trecut efectul drogului, nu și-a mai amintit
nimic din percepțiile sale cosmice. Prin urmare, se spune, data următoare
când a mai mirosit gaz ilariant, și-a legat de mână un creion și a lăsat
deschis pe masă în fața lui caietul de laborator. Firește, i-a trecut prin minte
o idee strălucită și de această dată a izbutit s-o aștearnă pe hârtie. Câteva ore
mai târziu, după ce ieșise de sub influența gazului, a citit găselnița filosofică
pe care o notase: „Totul are un miros de petrol!“
Dezamăgit la început, profesorul James a revenit rapid la sentimente
filosofice mai bune. Adevărata întrebare - și-a dat el seama - este dacă: a)
ideile care i s-au părut strălucite când era sub influența gazului ilariant erau
de fapt banale; sau b) genialitatea ideii conform căreia „Totul are un miros
de petrol" nu poate fi corect apreciată decât sub influența gazului ilariant.
Există totuși ceva în analiza lui James care are un cert miros de anecdotă.
RELATIVITATEA TIMPULUI
Numeroase anecdote ilustrează caracterul relativ al percepției asupra
timpului. Spre exemplu:
Un melc e jefuit de două țestoase. Când poliția îl întreabă cum s-au petrecut
faptele, melcul răspunde:
- Nu știu. Totul s-a întâmplat atât de repede!
Și încă una cu melcul:
Se aude un ciocănit la ușă, dar când femeia deschide, nu vede decât un
melc. îl ia de jos și-l aruncă în curte. Două săptămâni mai târziu, iar ciocăne
cineva la ușă. Femeia deschide și dă din nou cu ochii de melc, care o
întreabă:
- Asta ce-a fost?
Relativitatea dintre timpul finit și eternitate a constituit un jalon al gândirii
filosofice și deci, în mod firesc, a fost un cal de bătaie al glumeților.
Un bărbat i se roagă lui Dumnezeu.
- Doamne, aș vrea să-ți pun o întrebare.
Dumnezeu îi răspunde:
- Nici o problemă. Spune.
- Doamne, este adevărat că pentru tine un milion de ani înseamnă doar
o secundă?
- Da, așa este.
- Atunci, ce înseamnă pentru tine un milion de dolari?
- Un milion de dolari e pentru mine ca un cent.
- Ah, Doamne, și nu-mi poți da mie acel cent?
- Ba da, răspunde Dumnezeu. Așteaptă doar o secundă.
- Nu-ti vom publica lucrarea Viața unei efemeride: O autobiografie, fiindcă
nu are decât o pagină.
RELATIVITATEA PERSPECTIVELOR
Există o sumedenie de glume care ilustrează caracterul relativ al diverselor
puncte de vedere.
Un francez intră într-un bar. Pe umărul lui stă un papagal îmbrăcat în
smoching. Barmanul exclamă:
- Ei, asta-i ceva tare. De unde l-ai luat?
Papagalul răspunde:
- Din Franța. Se găsesc acolo milioane de țipi ca ăsta.
W.V.O. Quine, un filosof american din secolul XX, scria că opinia noastră
despre lume este condiționată de limba maternă - un cadru dincolo de care
nu putem trece pentru a obține o perspectivă diferită. Nu putem ști sigur
cum să traducem în propria noastră limbă un termen dintr-o limbă
neînrudită. îl putem vedea pe cel ce vorbește o altă limbă, când spune
„gavagai", arătând același obiect pe care îl arătăm și noi când spunem
„iepure", însă nu putem fi siguri că se referă la „fuziunea componentelor
unui iepure", la „succesiunea stadiilor unui iepure" sau la alte chestiuni
iepurești.
Doi evrei iau cina într-un restaurant chinezesc koșer. în vreme ce ei studiază
meniul, chelnerul chinez discută cu ei în idiș și apoi le ia comanda tot în
idiș. La plecare, cei doi clienți îi spun proprietarului evreu al restaurantului
ce surpriză plăcută au avut când au putut conversa în idiș cu chelnerul.
- Sst, șoptește proprietarul. El crede că învață engleza.
Anecdota aceasta ne oferă o analogie limpede cu problema traducerii,
menționată de Quine. Chelnerul chinez poate lega între ele cuvintele în idiș
la fel cum o fac clienții lui evrei. Dar întreaga lui cunoaștere în privința
limbii idiș este falsă dintr-un punct de vedere important, sistemic: el crede
că-i engleză!
Chiar și ideea de ceea ce constituie o limbă străină poate depinde de cel care
o vorbește. Să ne gândim la povestea următoare, din domeniul comerțului
internațional:
0 corporație multinațională dorește să angajeze o secretară. Un terier aplică
pentru post, trece testul de dactilogra-fie și este acceptat la un interviu.
Managerul departamentului de resurse umane îl întreabă:
- Limbi străine cunoști?
Iar terierul răspunde:
- Miau!
RELATIVITATEA VALORILOR
în zilele noastre, Michel Foucault și-a îndreptat atenția asupra unui alt tip de
relativitate - cea a valorilor culturale față de puterea socială. Valorile noastre
culturale, îndeosebi ceea ce considerăm normal, determină și sunt
determinate de modul în care societatea își exercită controlul. Cine este
considerat bolnav mintal? Și cine stabilește asta? Ce înseamnă să fii
desemnat ca bolnav mintal pentru cei astfel desemnați? Și ce înseamnă
pentru cei care trebuie să-i controleze? Și cine sunt cei care îi vor controla?
Răspunsurile la aceste întrebări se schimbă cu timpul, pe măsură ce
echilibrul de putere în societate se modifică. într-o epocă anume, preoții
constituie grupul care controlează; în alta sunt medicii. Acest lucru are
implicații asupra modului în care sunt tratați așa-numiții bolnavi mintal.
Esențial este faptul că valorile pe care le considerăm imuabile și absolute
sunt de fapt într-un constant flux istoric, în funcție de cine sunt cei care
dețin puterea și de modul în care o utilizează.
Pat: Mike, te sun de pe autostradă, de la noul meu telefon mobil.
Mike: Ai grijă, Pat! Tocmai au spus la radio că pe autostradă un nebun
circulă pe contrasens!
Pat: Un nebun?! La naiba, sunt sute, nu unul!
Din perspectiva rațiunii pure, Pat are tot atâta dreptate cât are și crainicul de
la radio. în raport cu el, toți ceilalți merg într-adevăr pe contrasens. Și
atunci, de ce este povestioara aceasta o glumă și nu o simplă confruntare a
două puncte de vedere? Din cauza observației lui Foucault, anume că statul
este cel care decide care este sensul corect de mers.
O altă preocupare a filosofilor încă din vremea lui Platon a fost relativitatea
dintre valorile temporare și cele eterne. Și de această dată, o anecdotă ne
ajută să vedem lucrurile în perspectiva corectă.
A fost odată un om bogat, aflat pe moarte. Și era omul foarte mâhnit,
fiindcă muncise din greu pentru banii lui, iar acum ar fi vrut să-i poată căra
cu el în ceruri. Așa că a început să se roage să aibă posibilitatea de a lua cu
el o parte din avere. Un înger i-a auzit rugăciunea și i-a apărut în față.
- Regret, dar nu-ți poți lua bogăția cu tine.
Omul l-a implorat pe înger să discute el cu Dumnezeu, poate-l va convinge
să flexibilizeze puțin regulile.
După o vreme, îngerul reapare și-l anunță că Domnul a hotărât să facă o
excepție și-i permite să ia cu el o servietă. Fericit la culme, omul ia cea mai
mare valiză pe care o are, o umple cu lingouri de aur pur și o așază lângă
pat.
La scurt timp, omul moare și ajunge la porțile raiului. Văzând valiza,
Sfântul Petru îl oprește:
- Stai așa, nu poți să aduci aia înăuntru!
Omul îi explică sfântului că are permisiunea lui Dumnezeu și-l roagă să
discute cu acesta pentru a verifica. Sfântul Petru se întoarce repede,
spunând:
- Ai dreptate. îți este permis să aduci un singur bagaj de mână, dar eu
trebuie să-i verific conținutul înainte de a-ți da voie să intri.
Și deschide valiza pentru a inspecta bunurile lumești pe care răposatul le
considerase prea prețioase pentru a le lăsa în urma sa. Imediat exclamă însă:
- Ai adus cu tine dale de pavaj?!
RELATIVITATEA ABSOLUTĂ
Numeroase erori filosofice apar din cauză că punctele de vedere relative
sunt tratate ca fiind absolute. Preluând ideea filosofului britanic John Locke,
Thomas Jefferson considera că dreptul la viață, la libertate și la năzuința
către fericire este de la sine înțeles, probabil deoarece credea că sunt valori
universale și absolute. Pentru cineva din altă cultură însă, ele nu sunt câtuși
de puțin de la sine înțelese - de pildă pentru un
islamist cu vederi radicale, care consideră că năzuința către fericire este
trăsătura definitorie a necredincioșilor.
La fel de posibilă este și eroarea opusă; putem atribui un caracter relativ
unui element absolut.
Omul de veghe de pe o navă de luptă observă o lumină la babord. Căpitanul
îi ordonă să transmită celuilalt vas următoarea instrucțiune: „Vă
recomandăm să schimbați imediat cursul cu 20 de grade."
Răspunsul vine fără întârziere: „Vă recomandăm să schimbați imediat
cursul cu 20 de grade."
Căpitanul e furios. Transmite: „Eu sunt căpitanul. Suntem pe curs de
coliziune. Schimbați cursul cu 20 de grade imediat!"
Răspunsul vine la fel de rapid: „Eu sunt un marinar de clasa a doua și vă cer
insistent să vă schimbați voi cursul cu 20 de grade."
Acum căpitanul spumegă de furie și transmite: „Suntem o navă de luptă!"
Și răspunsul vine imediat: „Iar aici e un far de coastă!"
Țineți minte aceste idei despre relativitate data viitoare când comandați
mâncare și o așteptați să vină.
—eeee—
DIMITRI: Deci, Tasso, pari a fi unul dintre tipii aceia care cred că nu există
adevăr absolut, că întregul adevăr e relativ.
TASSO: Așa e.
DIMITRI: Ești sigur de asta?
TASSO: Absolut.
METAFILOSOFIA
Filosofia filosofici. A nu fl confundată cu filosofia filosofiei filosofiei.
DIMITRI: Acum încep să pricep cum stă chestia asta, Tasso.
TASSO: Care chestie?
DIMITRI: Filosofia, desigur!
TASSO: Numești asta filosofie?!
Prefixul iiieta, care înseamnă „dincolo de și incluzând tot ce e până la“,
apare pretutindeni în discursul filosofic - ca în cazul metalimbajului, un
limbaj ce poate fi folosit pentru a descrie limbajul. Sau ca în metaetică,
disciplină care studiază de unde provin principiile etice și ce semnifică ele.
Prin urmare, n-a fost nevoie decât de un meta de timp înainte ca
metafilosofia să apară în scenă.
Metafilosofia tratează întrebarea arzătoare „Ce este filosofia?" Ar fi de
crezut că filosofii au deja răspunsul la întrebarea asta. Ne face să ne
întrebăm cum de și-au dat
seama că vor să devină filosofi, atunci când au făcut-o. N-am auzit
niciodată despre vreun frizer cumpănind asupra întrebării „Ce este frizeria?"
Dacă frizerul e frizer și nu știe ce-i aia frizerie, înseamnă că și-a cam greșit
vocația și-n nici un caz nu ne-am lăsa chica pe mâna lui.
Și totuși, filosofii epocii moderne redefinesc constant filosofia. în secolul
XX, Rudolf Carnap și pozitiviștii logici au definit de-a binelea o parte
uriașă din filosofie când au anunțat că metafizica e lipsită de sens și au
declarat că unica misiune a filosofiei este aceea de a analiza afirmațiile
științifice.
Iar contemporanul lui Carnap, Ludwig Wittgenstein, nașul filosofiei
limbajului obișnuit, a mers chiar mai departe: și-a spus că prima sa lucrare
importantă a pus punct istoriei filosofiei, deoarece a demonstrat că toate
afirmațiile filosofice sunt lipsite de sens - inclusiv ale sale. Wittgenstein era
atât de convins că a închis astfel cartea de filosofie pentru totdeauna, încât
s-a angajat ca învățător la școala primară. Câțiva ani mai târziu, a redeschiso cu o nouă idee privind scopul filosofiei: nici mai mult, nici mai puțin,
decât terapia. Prin aceasta, voia să spună că, dacă am mai limpezi limbajul
confuz și derutant, ne-am vindeca de melancolia cauzată de chestiunile
filosofice iraționale.
în ziua de azi, „logicienii modali" - cei care operează o distincție între
afirmațiile posibil adevărate și cele necesar adevărate - se întreabă în ce
categorie intră propriile lor afirmații. Nouă ni se pare că ar fi numai
metaafirmații până jos.
în această tradiție a metafilosofiei îl regăsim și pe Seamus.
Seamus se pregătește pentru prima lui întâlnire amoroasă așa că îi cere
sfatul fratelui său, un veritabil crai.
- Dă-mi câteva ponturi, cum anume să le vorbesc.
- Uite care e secretul, îi spune fratele. Fetelor din Irlanda le place să
vorbească despre trei lucruri: mâncare, familie și filosofie. Dacă întrebi o
fată ce îi place să mănânce, îi arăți că ești interesat de ea. Dacă îi ceri să-ți
spună despre familia ei, dovedești că ai intenții onorabile. Iar dacă discuți
filosofie, demonstrezi că îi respecți inteligența.
- Mmm, mulțumesc mult! Mâncare, familie și filosofie.
• Cred că mă descurc cu ele.
Seara, când se întâlnește cu tânăra domnișoară, Seamus începe în forță:
-îți place varza?
- Âăă, nu, răspunde fata, nedumerită.
- Ai vreun frate? continuă Seamus.
-Nu.
- Ei, bine, daca ai fi avut un frate, i-ar fi plăcut varza?
Asta-i filosofia!
Filosoful contemporan William Vallicella scria: „Meta-filosofia este
filosofia filosofiei. Este în sine o ramură a filosofici, spre deosebire de
filosofia științei, care nu este o ramură a științei, sau de filosofia religiei,
care nu e o ramură a religiei.“
Ei, exact cugetările de genul acesta sunt cele care i-au conferit lui Vallicella
aura de tip tare trendy în circuitul petrecerilor mondene.
Teza aflată la baza cărții de față se dovedește încă o dată justă. Dacă există
metafilosofie, trebuie musai să existe și metaglume.
Un agent de vânzări străbate o zonă rurală, când mașina îi rămâne în pană.
Face autostopul câțiva kilometri buni, până la o fermă, și-l întreabă pe țăran
dacă poate rămâne undeva peste noapte.
- Sigur, răspunde acesta, soția mea a murit cu mulți ani în urmă, iar
cele două fete ale mele au douăzeci și unu și douăzeci și trei de ani, dar
acum sunt la colegiu, așa că sunt singur și am multe camere
disponibile.
Imediat, agentul de vânzări se întoarce și pornește înapoi, spre autostradă.
- Hei, n-ai auzit ce-am spus? întreabă fermierul în urma lui. Am multe
camere libere!
- Te-am auzit, dar cred că nu sunt în gluma care trebuie.
Și, desigur, metagluma noastră:
Un orb, o lesbiană și o broască intră într-un bar. Barmanul se uită la ei și
exclamă:
- Dar ce-i asta, o glumă?
Iar pe final, o metaglumă incorectă din punct de vedere politic. Așa cum
metafilosofia impune ca metafilosoful să știe în mare cam ce e filosofia,
metaglumele necesită o anume cunoaștere a ceea ce e în mare o glumă - în
acest caz, una cu polonezi.
D A NI H. K L E i /sj T
C
H K
Un tip intră într-un bar aglomerat și anunță că știe o nemaipomenită glumă
cu polonezi. înainte de a începe s-o spună însă, barmanul intervine:
- Stai așa amice! Eu sunt polonez!
Iar tipul răspunde:
- Bine, atunci o s-o spun foarte, foarte lent.
DIMITRI: Adică am petrecut o după-amiază întreagă discutând despre
filosofie, iar tu nu știi nici măcar ce e filosofia?
TASSO: Dar de ce întrebi?
ORA DE RECAPITULARE
Concluzie
O trecere în revistă limpede și detaliată a materiei pe care am învățat-o
astăzi
Tasso preia microfonul la Clubul de Comedie de pe Acropolă.
TASSO: Serios, oameni buni... Ați auzit de empiristul britanic care i-a spus
nevestei lui că nu e altceva decât o înlănțuire de date senzoriale? „Chiar
așa?" l-a întrebat ea. „Ai idee ce-nseamnă să te culci în fiecare seară lângă
unul care n-are deloc ding an sicii?"
Nu glumesc, am fost căsătorit zece ani înainte să-mi dau seama că soția mea
era numai existență, fără esență. Adică, la ea, esse era de fapt percipi.
Ce-i cu voi, oameni buni? E așa de liniște aici, că ai putea auzi un copac
căzând în pădure... chiar dacă n-ai fi acolo! Schopenhauer a zis că vor fi seri
ca asta.
Să vorbim despre copii? Ieri fiul meu mi-a cerut cheile de la mașină, iar eu
i-am spus: „Fiule, în cea mai bună dintre
lumile posibile, ai avea propria ta mașină." Știți ce mi-a răspuns? „Dar, tată,
asta nu e cea mai bună dintre lumile posibile." La care eu am replicat:
„Atunci, mută-te cu maică-ta!"
Apropo, mi s-a întâmplat o chestie ciudată când veneam încoace: am călcat
în același râu... de două ori!
Hei, acum câteva zile, Platon și un ornitorinc intră într-un bar. Barmanul se
uită întrebător la filosof, care-i spune: „Ce pot să zic? în peșteră arăta mai
bine."
DIMITRI (din public): La-să-ne! La-să-ne!
MARI MOMENTE ÎN ISTORIA FILOSOFIEI
530 î.Hr. în a optzeci și treia zi de meditație sub crengile copacului,
Gautama surâde inscrutabil la o gluma seacă.
Gautama Buddha, y63-483 î.Hr.
Zenon din Elea, 490-425 î.Hr.
Socrate, 469-399 î.Hr.
381 î.Hr. Platon vede umbre pe pereții unei peșteri și le interpretează
în sensul că urmează încă șase săptămâni de iarnă.
399 î.Hr. Socrate servește cucută cu apă tonică
Platon, 427-347 î.Hr.
Aristotel, 384-322 î.Hr.
Stoicii, începând cu secolul al IV-lea î.Hr.
399 d.Hr. Un articol din presa alexandrină califică neoplatonismul
Hypatiei ca „povești de dame".
Sf. Au gust in, 354-430 d.Hr. Hypatia, 370-415 d.Hr.
SECOLUL al Vl-lea î.Hr.
SECOLUL al V-lea î.Hr.
SECOLUL al IV-lea î.Hr.
SECOLUL al IV-lea d.Hr.
1328 William Ockham inventează Gillette Mach 3
William Ockham, 1285-1347
1504 Un farsor lipește pe trăsura lui Niccolo Machiavelli un abțibild
pe care scrie „Fapte Bune Aleatorii"
Niccolo Machiavelli, 1469-1527
1650 Rene Descartes se oprește o clipă din cugetat și moare.
1652 Pascal se duce la hipodromul de la Longchamp și pariază pe
un cal numit Mon Dieu. Pierde.
Thomas Hobbes, 1588-1679
Rene Descartes, 1596-1650
Blaise Pascal, 1623-1662
Barnch Spinoza, 1632-1677
John Locke, 1632-1704
Gottfried UZ. von Leibniz, 1646-1716
SECOLUL
SECOLUL
al XlV-lea
al XVI-lea
SECOLUL
al XVII-lea
1731 George Berkeley petrece treizeci de zile într-o incintă de
deprivare senzorială si iese cu aceleași gânduri.
1754 Immanuel Kant are o întâlnire fată-n față cu un ding an sich și
zice că „nu poate vorbi despre asta".
1792 Un articol din Manchester Guardian califică in apărarea
drepturilor femeii, de Mary Wollstonecraft, ca „povești de dame".
George Berkeley, 1685-1753
Darul Hume, 1711-1776
Jean-Jacques Rousscau, I7'12- / 778
Adam Smith, 1723-1/90
Immamiel Kant, 1/24-1804
Ala r\• Wollstonecraft, I759-1797
1818 Frații mai mari, Chico, Groucho, Gummo, Harpo și Zeppo îi
urează micului Karl bun venit în lume.
1844 Plictisit să i se tot spună „Danezul melancolic", Kierkegaard
încearcă să-și schimbe cetățenia.
1900 Nietzsche moare; șase luni mai târziu, moare și Dumnezeu, de
inimă rea.
Jeremy Beniham, 1748-1832
G. W. F. Hegel, 1770-1831
Arthur Schopenhauer, 1/88-1860
John Stuart Mill, 1806-1873
Soren Kierkegaard, 1813-1855
Karl /I larx, 1818-1883
William James, 1842-1910
Friedrich Nietzsche, 1844-1900
Edmund Husserl, 1859-1938
SECOLUL al XVlll-lea
SECOLUL al XlX-lea
1954 Jean-Paul Sartre renunță la cariera filosofică și așteaptă.
1958 Un articol din Le Monde califică Al doilea sex, de Simone de
Beau voi r, ca litterature des dames.
1996 Lucrând în tura a doua, Kripke își schimbă numele oficial în
Semnificantul Rigid.
ÂIfred North Whitehead, 1861-1947
Bertraitd Rtissell, 1872-1970
Ludwig Wittgenstehi, 1889-195I
Martin Heideggcr, 1889-1976
Rudolf Carnap, 1891-1970
Gilbcrt Ryle, 1900-1976
Karl Popper, 1902-1994
Jean-Paid Sartre, 1905-1980
Simone de Beauvoir, 1908-1986
W.V.O. Quine, 1908-2000
John Austin, 1911-1960
Albert Camus, 1913-1960
Alic liel Foucault, 1926-1984
Saul Kripke, n. 1940
Peter Singer, ti. 1946
SECOLUL XX
GLOSAR
a posteriori: Cunoscut din experiență; cunoscut empiric. Pentru a ști că
unele beri sunt bune la gust, dar nu satură, trebuie să experimentezi/să dai
de dușcă cel puțin o bere care are gust bun și nu satură. Antonim: a priori.
a priori: Cunoscut anterior experienței. Spre exemplu, poți fi sigur chiar
înainte de a vedea emisiunea că toți concurenții de la Vrei să fii vedetă se
cred cântăreți fiindcă Vrei să fii vedetă e un concurs de interpretare pentru
cei care - din motive numai de ei știute - se cred cântăreți. Antonim: a
posteriori.
ding an sich: Lucrul în sine, spre deosebire de reprezentările senzoriale ale
unui lucru. Ideea este că un obiect e mai mult decât suma datelor sale
senzoriale (cum arată, cum sună, ce gust are, cum miroase și cum e la
pipăit), și că dincolo de ele există un lucru în sine independent de
respectivele date. Unii filosofi cred că această noțiune intră în aceeași
categorie cu unicornii și Moș Crăciun.
emotivism: Filosofia etică în conformitate cu care judecățile morale nu sunt
nici adevărate, nici false, ci exprimă doar aprobarea sau dezaprobarea
noastră față de o acțiune ori un individ ce efectuează o anumită acțiune sau
un anumit set
de acțiuni. în această filosofie, propoziția „Saddam este un răufăcător"
înseamnă pur și simplu „Saddam nu e un tip pe gustul meu. Știu eu? Omul
ăsta nu mi-a plăcut niciodată."
empirism: Concepția potrivit căreia experiența, îndeosebi cea senzorială,
este principala - sau singura - cale către cunoaștere. „De unde știi că există
inorogi?" „Fiindcă tocmai am văzut unul în grădină." Ei, asta numim noi
empirism extrem. Antonim: raționalism.
esențialism: Filosofia care susține că obiectele au esențe sau calități
esențiale, ce pot fi deosebite de cele non-esențiale sau accidentale. De pildă,
o calitate esențială a bărbatului căsătorit este aceea că are o soție (sau chiar
un soț). însă faptul că poartă verighetă este o calitate accidentală a
bărbatului căsătorit. Poate fi un bărbat căsătorit chiar dacă nu poartă
verighetă, deși soția lui s-ar putea să aibă o altă părere.
etică deontologică: Etică bazată pe teoria că obligativitatea morală are ca
fundament îndatorirea (din grecescul deon), indiferent de consecințele
practice ale acțiunii. Spre exemplu, un lider politic care crede că cea mai
importantă îndatorire a sa este aceea de a proteja publicul de atacurile
teroriste ar putea susține că, pentru a-și îndeplini această datorie, trebuie să
planteze microfoane secrete în dormitorul oricui, indiferent de consecințele
acestui fapt asupra vieții tale sexuale.
existențialism: O școală filosofică ai cărei reprezentanți încearcă să descrie
condițiile existenței umane individuale mai degrabă decât calitățile umane
abstracte, universale. Definiția pe care i-a dat-o Sartre este aceasta:
„concepția conform căreia existența precedă esența", care înseamnă că
principalul aspect referitor la noi este existența noastră; noi ne creăm
propria esență. Acest lucru are profunde implicații asupra eticii
existențialiste, care ne îndeamnă să trăim întotdeauna „autentic", pe deplin
conștienți de propria noastră mortalitate și fără a ne iluziona cu privirie la
alegerile pe care le facem - pe scurt, genul de preocupări pe care le
analizăm cel mai bine la o ceașcă de cafea și o țigară într-o cafenea
pariziană, în comparație cu, să zicem, o bandă de lucru într-o uzină de
automobile din Detroit.
fenomenal: Care aparține experienței senzoriale a obiectelor. Judecata
„Aceasta este o pălărie roșie" se referă la experiența noastră senzorială
privind un obiect ce pare roșu, cu aspect de pălărie. Expresia „Pfuu! Pălăria
ta roșie e fenomenală!", pe de altă parte, ar putea fi o exagerare. Antonim:
numenal.
fenomenologie: O metodă de cercetare care încearcă să descrie realitatea
așa cum este ea percepută și înțeleasă de conștiința umană, spre deosebire,
de exemplu, de o descriere științifică. Fenomenologia, de pildă, explică
fenomenul „timpului trăit" - sau timpul așa cum îl resimțim - în comparație
cu „timpul măsurat pe ceas". în filmul Matihattati, când Woody Allen
spune: „Foarte rar facem dragoste, numai de două ori pe săptămână", el
redă de fapt „timpul trăit"; la fel stau lucrurile atunci când soția lui din film
declară: „El mereu vrea să facem dragoste, chiar și de două ori pe
săptămână!"
filosofia limbajului obișnuit: O mișcare filosofică ai cărei reprezentanți
încearcă să înțeleagă conceptele filosofice examinând utilizarea obișnuită a
limbajului. în conformitate cu filosofii acestei școli, multe întrebări care iau nedumerit vreme de milenii pe marii gânditori sunt nedumeritoare numai
din cauza ambiguității și erorilor logice inerente întrebărilor în sine. Școala
a marcat finele Epocii Nedumeririi.
imperativ categoric: Principiul moral suprem al lui Immanuel Kant,
conform căruia trebuie să acționăm doar ținând seama de acele maxime ce
pot fi constant impuse ca o lege universală. E cam ca regula de aur cu
umlaut, dar nu chiar așa.
koan: în budismul Zen, o cimilitură menită să șocheze și astfel să ducă la
iluminare bruscă. „Care este sunetul unei mâini care aplaudă?" este un
exemplu bun, în acest sens; „Care este sunetul scos de două mâini care
aplaudă?" nu e. Vezi și satori.
Legea non-contradicției: Principiul logic al lui Aristotel, care susține că un
lucru nu poate fi atât A, cât și non-A în același timp și sub același raport. Ar
însemna să ne contrazicem spunând „Ți-au luat foc nădragii și, mai mult
decât atât, nu ți-au luat foc nădragii." (Dacă vă veți afla vreodată în această
situație, poate că ar fi bine lăsați la o parte legea lui Aristotel și să puneți
mâna pe un furtun cu apă.)
logică deductivă: Raționament pornind de la un set de premise până la o
concluzie ce poate fi derivată logic din acestea. Cea mai simplă formă de
logică deductivă este silogismul, de pildă „Toți comedianții sunt filosofi.
Larry, Moe și Curly sunt comedianți. Prin urmare, Larry, Moe și Curly sunt
filosofi." Antonim: logică inductivă.
logică inductivă: Raționament care, pornind de la cazuri specifice, duce la o
concluzie generală mai cuprinzătoare decât ceea ce am putea deriva în mod
logic din cazurile respective. Spre exemplu, observația că soarele răsare azi,
a răsărit ieri și în toate zilele anterioare celei de ieri, duce la concluzia că
soarele răsare de fiecare dată și va continua s-o facă mereu, deși acest lucru
nu poate fi dedus logic din cazurile pe care le cunoaștem. Notă: acest
exemplu nu va fi sugestiv pentru cititorii de la Polul Nord. Antonim: logică
deductivă.
numenal: Care tine de lucruri așa cum sunt ele în sine, spre deosebire de
modul în care apar prin prisma simțurilor noastre. Vezi ding an sich... Dar la
urma urmei, asta n-o puteți face, nu-i așa? Antonim: fenomenal.
paradox: a) un raționament ce utilizează logica aparent solidă și premise
aparent adevărate, și totuși duce la o contradicție; b) doi medici oarecare.
post hoc ergo propter hoc: O eroare logică, cu sensul literal „după asta, prin
urmare fiindcă asta“; altfel spus, dat fiind că A precedă B, înseamnă că A
este cauza lui B. Cartea Freakonottiics ilustrează sute de astfel de erori, mai
cu seamă în domeniul activităților parentale. Un părinte spune: „Copilul
meu e deștept fiindcă i-am pus muzică de Mozart pe când era in utcrout
când de fapt nu există nici o corelație între cele două aspecte. Probabil că
puștiul e deștept fiindcă are părinți care au auzit de Mozart (altfel spus, sunt
educați și prin urmare, deștepți).
pragmatism: O școală de filosofie care subliniază legătura dintre teorie și
practică. O teorie adevărată, spre exemplu, este definită de William James
ca o teorie utilă, sau una care favorizează cunoașterea suplimentară. Unii
oameni consideră că definiția lui James este utilă; alții nu.
propoziție analitică: O propoziție logică adevărată prin definiție. Spre
exemplu, „Toate rațele sunt păsări" este analitică deoarece în ceea ce
înțelegem prin „rață" este inclus și faptul că face parte din familia păsărilor.
„Toate păsările sunt rațe", pe de altă parte, nu este analitică fiindcă a fi rață
nu face parte din definiția termenului „pasăre". în mod evident, „Toate
rațele sunt rațe" este analitică, la fel ca „Toate păsările sunt păsări". Este
înduioșător să vezi ce ajutor practic poate oferi filosofia celorlalte
discipline, printre care și ornitologia. Antonim: propoziție sintetică.
propoziție sintetică: O propoziție logică ce nu este adevărată prin definiție.
Spre exemplu, „Mama mare poartă bocanci militari" este sintetică: oferă
informații suplimentare, neincluse în definiția termenului „mama mare".
Antonim: propoziție analitică.
raționalism: Concepția conform căreia rațiunea este principala -sau singura
- cale către cunoaștere. Este adesea prezentată în opoziție cu empirismul,
care susține că experiența senzorială este principala cale spre cunoaștere. în
mod tradițional, raționaliștii au preferat rațiunea fiindcă, după cum se știe,
pe simțuri nu poți pune bază, cunoașterea derivată din ele fiind deci incertă.
în mod similar, au preferat certitudinea plată a judecăților la care s-a ajuns
cu ajutorul rațiunii, precum „Aceasta este cea mai bună dintre lumile
posibile." Ar fi trebuit să fiți și dumneavoastră acolo...
regresul la infinit: O argumentație ce susține că o presupusă explicație este
nesatisfăcătoare fiindcă dă naștere nevoii unei serii infinite de asemenea
„explicații". De pildă, a explica existența lumii prin aceea a unui „creator"
ridică o altă problemă: aceea de a explica existența creatorului. Dacă
presupunem existența unui alt creator, întrebarea devine: „Cine l-a creat pe
acel creator?" Și așa mai departe, ad inflnitunt. Sau ad nauseatn, care
survine primul.
satori: în budismul Zen, o experiență a iluminării în care vedem dintr-odată
adevărata natură a noastră înșine și a lumii. Pentru a-i cita pe cei de la Red
Hot Chili Peppers, „Dacă trebuie să întrebi, înseamnă că nu știi."
telos: Țel interior. Telos-ul unei ghinde este acela de a deveni stejar. în mod
similar, telos-ul unui student la filosofie este un post la Harvard. Acesta este
țelul său interior, în ciuda șanselor mult mai mari de a-și face carieră la
vreun mall.
utilitarism: Filosofia morală conform căreia acțiunile juste sunt cele care
oferă mai mult bine persoanelor afectate decât oricare altă variantă.
Utilitatea limitată a acestei filosofii morale devine evidentă atunci când
încerci să-i faci pe plac și mamei, și soacrei la masa de Crăciun.
MULȚUMIRI
Nu cunoaștem pe nimeni, cu excepția noastră, dispus să-și asume
responsabilitatea pentru ideea acestei cărți, însă dorim să amintim doi
glumeți care ne-au furnizat câteva dintre cele mai suculente anecdote: Gil
Eisner și Herb Klein.
Profesorul Robert Wolff, maestrul nostru de filosofie de la Harvard, trebuie
menționat aici fiindcă el este cel care ne-a învățat să gândim filosofic... sau
pe aproape.
Bill Hughes și Ștefan Billups, extraordinari fotografi, ne-au ajutat să părem
mai isteți și mai hazlii decât suntem în realitate.
îi mulțumim Marthei Harrington și lui Satch Lampron, proprietarii hanului
Nestle din Conway, Massachusetts, gazdele noastre tolerante pe perioada
ultimelor corecturi ale manuscrisului.
Nici o pagină respectabilă de mulțumiri n-ar fi completă fără o plecăciune
din inimă în direcția soțiilor și fiicelor noastre. Știți cine sunt ele. Iar dacă
nu, plecăciunile în cauză sunt pentru Eloise și Freke, Esther și Samara (al
căror ajutor a depășit cu mult granițele îndatoririlor filiale).
Dorim să adresăm mulțumiri speciale Juliei Lord de la Julia Lord Literary
Management, agentul nostru și o femeie de o uluitoare inteligență, ca să nu
mai vorbim de răbdare.
Ne scoatem de asemenea pălăria colectivă în fața redactorului nostru, care
ne-a încurajat constant să ne rafinăm manuscrisul, în ciuda pornirilor
noastre.
David Rosen, vicepreședinte și editor la Abrams Image, a susținut cartea de
la bun început și a devenit un veritabil șef de galerie al echipei Platon. îți
mulțumim mult, David.
în cele din urmă, dorim să-i adresăm scuze tardive lui Immanuel Kant,
fiindcă nu l-am înțeles niciodată pe deplin. Dar îți împărtășim durerea,
dragă Immanuel.
TWC & DMK
CUPRINS
f
Thomas Cathcart și Daniel Klein nu înghit gogoși electorale - și nici cititorii
lor nu o vor mai face! Aruncând în luptă bancuri, caricaturi și idei ale
filosofilor antici, „Tipii cu filosofia44 concep un adevărat curs de
autoapărare în fața dublului-discurs politicianist. Sunt puși sub lupă
conducători celebri, de la Cezar la Condoleeza Rice, de la Ginghis-Han la
Hillary Clinton și de la Adolf Hitler la George W. Bush (cel tânăr și cel
bătrân!). Ce poate fi în mintea politicienilor atunci când declară:
„Absența dovezilor nu e o dovadă a absenței."
D
R
„Totul depinde de ceea ce este «este»."
B
C
„Considerăm aceste adevăruri de la sine evidente..."
T
J
„Un sport al minții agere, sofisticat și amuzant, atât cu
dreapta, cât și cu stânga."
Barnes & Noble