Fascinatia manuscriselor

1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura ^ PRIMA PAGINĂ  SECŢIUNI  ƈ ± Ć ARHIVA  Ǝ AGENDA CULTURALĂ DESPRE NOI  CAUTARE AVANSATĂ RUBRICI ŞI SECŢIUNI Selectează o categorie CULTURA 608 – ENGLISH ISSUE Fascinaţia manuscriselor (I) Autor: Revista Cultura / 14 februarie 2019 / Studii şi cercetări Facebook WhatsApp Mai multe... 29 Email Printeaza EPAPER / PDF | Un matrerial de Ileana Marin | La începutul lui 2019, suntem la aproape 50 de ani de la digitalizarea primului text, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, cu care Michael S. Hart a lansat Proiectul Gutenberg în 1971, şi la aproape 90 de ani de când Bob Brown, scriitor, producător de lm şi impresar, a imaginat eliberarea cărţilor din constrângerile zice ale tipăririi pe hârtie. Într-un manifest din 1930, Brown a creat termenul „readies” (cărţi citite) pe modelul „talkies” ( lme vorbite), după ce şi-a văzut primul lm vorbit. În acest text, de care ne reaminteşte Jennifer https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 1/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura Schuesslen în articolul „The Godfather of the E-Reader” din New York Times din 11 aprilie 2010, Brown a de nit cartea citită–readie–ca pe „o simplă maşină de citit pe care s-o port la mine, s-o pun în priză, şi care să citească romane de câte 100.000 de cuvinte în 10 minute când vreau eu”. Astăzi suntem martorii instalării depline a digitalului şi cu toate acestea, fascinaţia manuscriselor a rămas intactă, dacă nu cumva a crescut. În ciuda faptului că accesul la imaginile scanate ale manuscriselor se a ă la un click distanţă de utilizatori, ind puse la dispoziţie pe website-urile marilor biblioteci ale lumii, aura manuscriselor nu s-a umbrit cu nimic. Cercetători din diverse domenii solicită accesul direct la manuscrise pentru a studia materialitatea scriiturii, traseul unei idei, versiunile unei opere, formarea unui autor, sau ritualurile de creaţie, intruziunea editorilor şi a colaboratorilor, condiţia socială a textului, fenomenul cenzurii şi al autocenzurii. În CITEŞTE ONLINE căutarea unui răspuns, aceşti cercetători se folosesc de manuscris pentru a-l interoga direct pe autor. Autorul, sublimat în propriile grafeme, devine un s nx căruia i se adresează întrebări la care nu mai are cum răspunde, dar căruia privirea inchizitivă a cititorului de manuscris îi descoperă mesaje ascunse în opţiunea pentru un anume format de text, în tăieturile, corecturile, substituirile, uneori chiar desenele care se strecoară între rândurile unui text. Aici poate invocat Platon care acuză scrisul ca ind impropriu cunoaşterii. De îndată ce autorul a dispărut, cuvintele scrise de acesta rămân închise în tăcere şi nimeni nu mai poate da seamă de sensul pe care autorul l-a încifrat. În Phaedrus, Socrate compară scrisul cu pictura care este incapabilă să comunice mai mult decât ceea ce înfăţişează. Cuvântul scris nu face altceva decât să repete la nesfârşit acelaşi mesaj fără a aduce clari cări, explicaţii sau completări. Mai mult, spune Platon prin gura (sic!) lui Socrate, scrisul poate abuzat de cititor fără ca autorul să-l mai poată proteja. Scrisul nu se poate apăra. Este expus criticilor continue fără a le putea bloca sau răspunde. Înscrisul dintr-un manuscris are deopotrivă privilegiul şi neşansa de a avea primul şi ultimul cuvânt! Platon are dreptate, într-un anume sens. Scrisul este o aparenţă zică a unei esenţe care nu poate recuperată din expresia ei. Cu toate acestea, dacă facem exact exerciţiul de care Platon se teme, şi anume să-i interogăm scrisul ştiind bine că el, autorul, nu mai poate răspunde altceva decât ceea ce este în faţa ochilor noştri, avem revelaţia că Platon face, de fapt, o pledoarie pentru arta scrisului chiar atunci când exprimă cele mai crunte critici la adresa acestuia. Platon asumă, deci, o poziţie anti-scris în scris. Ceea ce dă valoare scrisului pare să e chiar efortul căutării expresiei adecvate, a acelei esenţe pe https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 2/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura care vrea s-o capteze: „cel care nu are nimic de arătat mai mult decât valoarea operelor literare prin răsucirile de fraze cu care petrece ore în şir, întorcându-le pe toate părţile, punându-le cap la cap sau separându-le, ar putea pe bună dreptate să se numească poet sau orator sau jurist” (278 e)1. Această râvnă a autorului de orice fel de text este documentată numai de manuscris; odată tipărit, textul se curăţă de toate ezitările din variantele premergătoare, dând impresia de uşurinţă, rapiditate, chiar super cialitate. Manuscrisul este depozitarul actului de creaţie, martorul meandrelor structurale ale compoziţiei şi al deciziilor chinuitoare în legătură cu alegerea unor cuvinte. De exemplu, în caietele lui George Eliot, prozatoarea victoriană care preferă să e considerată de critici şi editori ca scriitor şi nu ca scriitoare, foi întregi sunt smulse din uxul iniţial şi relocate în capitole diferite, uneori retranscrise, alteori doar renumerotate. Tot acest efort este făcut pentru a conferi mai mare claritate şi inteligibilitate textului, dar şi pentru a-şi proiecta o imagine profesională de scriitor care mânuieşte în cunoştinţă de cauză con ictul sau evoluţia personajelor. Neaşteptat, dar şi lesne de înţeles, este secretul închis în manuscrisele lui Charles Dickens, aproape toate păstrate în Fondul Forester de la Muzeul Victoria & Albert din Londra.2 Parcurgându-le, putem urmări evoluţia autorului. De la încrederea inocentă în colaborarea cu ilustratorii iluştri precum Robert Seymour şi Hablot Knight Browne, cunoscut ca PHIZ, şi confortul identităţii ascunse ca editor al Documentele postume ale Clubului Pickwick (1836), Dickens ajunge la stăruinţa cu care caută expresia perfectă în ultimele romane – Marile Speranţe (1860), Prietenul nostru comun (1864) şi Misterul lui Edwin Drood, rămas neterminat. Toate acestea sunt pline de corecturi şi adăugiri, atât de multe încât e aproape imposibil de descifrat prima variantă, a ată cumva palimpsestic sub seriile de substituiri care se încalecă una pe cealaltă, anulându-se sau completându-se până când nu mai rămâne nicio porţiune neacoperită cu cerneală. În plus, intervin mesajele către zeţarii care culegeau literele şi care aveau răspunderea de a construi aşezarea în pagină precum şi de a alege fonturile şi mărimile lor. Brusc, în replica unui personaj apare o voce din o , din afara scriiturii, asemeni unui zgomot în timpul unui concert, un intrus care nu are legătură cu conţinutul ci cu imaginea pe care cititorul trebuie s-o aibă în faţă pentru a desluşi tipul de discurs care urmează. Personajul urmează să citească un bilet sau o scrisoare, iar Dickens nu se mulţumeşte doar cu atenţionarea directă; el vrea să producă https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 3/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura imaginea acelui document în varianta tipărită printr-un alt corp de literă, printr-un alt aspect gra c. În Marile Speranţe, şi nu numai, Dickens inserează bileţele de tipul: „Zeţare. Pune asta în fontul folosit pentru celelalte scrisori.” Astăzi ele ar opţiunea de „comentariu”, atât de des folosită, de altfel, de autori, editori, lectori, atunci când revizuiesc manuscrisul. Dickens e unic în acest sens: paginile lui de manuscris conţin textul şi metatextul într-o alternare şocantă pentru cititor. Atent la imaginea textului (să nu uităm că el este cel care a iniţiat plasarea ilustraţiei chiar în text şi nu pe pagină separată), romancierul schimbă rolurile rând pe rând: de la autorul naraţiunii atent la con ict, identitatea gra că şi orală a personajelor, la rolul editorului care se îngrijeşte de text, până la cel al cititorului care trebuie să urmărească cu uşurinţă pistele narative şi personajele în orice formă se exprimă. Dickens nu numai că-şi corectează manuscrisul în mai multe rânduri, dar corectează mai multe rânduri de şpalturi. Există, însă, şi contraexemplul, tot în epoca victoriană. Anthony Trollope, funcţionar al Serviciului Regal de Poştă, cel care a conceput cutiile roşii de colectare a scrisorilor, astăzi iconice pentru cultura britanică, începe să scrie roman cu oarecare neîncredere. O rapidă trecere în revistă a manuscriselor din Fondul Robert H. Taylor de la Biblioteca Universităţii Princeton prezintă o reducere substanţială a numărului de corecturi pe măsură ce autorul devine expert în naraţiunea liniară, cu protagonişti inspiraţi de contemporani, fără a cenzura ticurile şi stereotipurile epocii sau expresiile uzuale. Formulele aproape clişeizate dau măsura lumii din care autorul nu se extrage cu preţiozitate, ci în care, dimpotrivă, se afundă cu voluptate pentru a-i înregistra ritmul (nu întotdeauna spectaculos), obişnuinţele (nu chiar demne de a consemnate), sau relaţiile (nu dintre cele mai altruiste). Trollope este binecunoscut pentru disciplina scrisului la care ajunge în perioada de maximă creativitate. El întrece toate aşteptările: 47 de romane dintre care mai mult de jumătate par scrise sub dictare, fără emendări, fără multe pasaje care să fost sacri cate pentru a intra în limita numărului x de pagini cât trebuia să aibă un episod dintr-un foileton, strămoşul astăzi uitat al serialului de televiziune. Explicaţia cum că un autor experimentat ajunge la performanţa de a scrie în manuscris fără vreo ştersătură zeci de pagini are sens, chiar dacă nu se veri că decât în foarte puţine cazuri. O altă explicaţie, pe care am susţinut-o în cartea Victorian Aesthetics of Erasure (2015), se aplică romanelor ilustrate de celebrul pictor prerafaelit John Everett Millais: Framley Parsonage (1861), Orley Farm (1862), The Small House at Allington (1864), Phineas Finn (1869) şi Kept in the Dark (1882). Această https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 4/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura colaborare ar putea pune în evidenţă e cienţa parteneriatului textimagine, în care adesea textul funcţionează ca ekphrasis, adică transferă în cuvinte elementele vizuale create de Millais. Există şi scriitori ca Charlotte Brönte care au refuzat cu îndârjire ilustrarea romanelor lor. Dintre victorieni, Charlotte este şi cea mai violentă faţă de propria scriitură. Niciunul dintre cititorii numeroaselor reeditări ale romanelor lui Charlotte Brönte nu şi-ar putea imagina că cea care semnase cu pseudonimul Currer Bell îşi tăia textul cu o precizie chirurgicală folosind o forfecuţă în formă de stârc cu ciocul lung, delicat, şi ascuţit. Astfel, scriitoarea îndepărta fără nicio posibilitate de recuperare frazele, sintagmele şi chiar cuvintele de numai câteva litere. De unde atâta înverşunare în manuscrisele ultimelor două romane care au urmat lui Jane Eyre? Răspunsul se a ă răs rat în scrisorile lui Charlotte şi jurnalului lui George Smith, directorul editurii Cornhill care a publicat toate romanele scriitoarei. Citindu-le, ne dăm seama că lectorii editurii, între care şi faimosul scriitor William Makepeace Thackeray, au fost fascinaţi de forţa eroinei Jane Eyre, neobişnuit de autocritică. Această înverşunare critică i-a determinat mai mult ca sigur să citească şi ceea ce fusese anulat din text cu o linie subţire, mai delicată chiar decât scrisul elegant şi rav care xa povestea. În pasajele anulate din Jane Eyre, chiar din cele care conturau vocea personajului, în acelea se contura autoportretul scriitoarei pe care ulterior încearcă să-l efaseze. Cu toate acestea, atunci când se întâneşte la Londra cu Smith şi Thackeray, nu se poate ascunde de privirea scrutătoare a lui Thakeray care o recunoaşte imediat. Mai mult, se laudă anturajului că a cunoscut-o personal pe Jane Eyre, referindu-se la Charlotte Brönte. Această alunecare dezvăluie lectura interzisă dar nu imposibilă odată încălcată dorinţa scriitoarei de anulare a primei versiuni. În acest context, este de înţeles decizia lui Brönte de a extirpa orice corectură care ar putut trăda vreo relaţie între scriitoare şi personajele feminine care-i re ectau parte din identitate. Probabil că şi amintirea dureroasă a sfatului pe care-l primise cu ani în urmă de la Robert Southey – cum că ar trebui să renunţe la proză şi să încerce să scrie poezie – a contribuit la distrugerea de nitivă a pasajelor necorespunzătoare. Atingerea foilor mici, dantelate, protejate lă cu lă între folii speciale transparente de bibliotecarii de la British Library sau cei de la Casa Memorială Brönte Parsonage echivalează cu o transportare în universul domestic în care, pe masa de scris, Charlotte avea caseta de ace, aţe şi foarfece, alături de călimară şi penele de gâscă cu peniţele subţiri. https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 5/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura Manuscrisele secolului al XIX-lea, mai mult decât manuscrisele oricărei alte epoci, dau imaginea eforturilor auctoriale de a produce o literatură care să satisfacă şi aşteptările cititorilor şi poeticile ecărui scriitor în parte şi/sau apartenenţa lor la o grupare literară. Secolul al XIX-lea este secolul în care hârtia se produce în cantităţi enorme la costuri din ce în ce mai mici, tehnologia tiparului avansează rapid facilitând publicarea unui număr enorm de volume în multiple ediţii ieftine sau de lux, ilustrate sau nu. Membrii Frăţiei Prerafaelite, fondate în 1848 de Dante Gabriel Rossetti, John Everett Millais, William Holman Hunt, pentru a aminti pe cei mai importanţi membri, au explorat bene ciile juxtapunerii text-imagine nu numai în ediţiile ilustrate la care au colaborat sau în designul ramei propriilor tablourilor, adesea transformate în inscripţii de text, dar şi în documentele private, cum ar scrisori, liste, proiecte, note, etc. Textul-imagine, cum ar spune W.T.J. Mitchell, a funcţionat ca o formă sincretică de expresie, imposibil de separat fără a pierde din bogăţia mesajului. Sonetul lui Rossetti închis într-un desen care reprezintă Anima din lira căreia pare că textul se scurge nu ar putea înţeles fără accesul la la de manuscris „Sonetul este monumentul momentului”. Dacă am despărţi opera literară de cea artistică al lui Rossetti, dialogul celor două arte s-ar pierde, iar continuitatea tematică de la un mediu la altul, deasemenea. Este cunoscut de altfel că Rossetti obişnuia să înceapă procesul de creaţie literară printr-un desen şi că numai după ce acesta se contura din ce în ce mai clar, poetul îl „transpunea” în cuvinte. Arhiva online Dante Gabriel Rossetti, coordonată de Jerome McGann, pune la dispoziţia cercetătorilor imaginile de mare rezoluţie a operelor plastice şi literare, a ediţiilor, dar şi a manuscriselor şi schiţelor preliminare. Din ce în ce mai mult, astfel de arhive îşi fac apariţia online pentru a facilita accesul la documente răspândite prin biblioteciile lumii, dar şi pentru a descoperi complexitatea procesului de creaţie a at sub presiunile conjuncturale cărora autorii le răspund uneori direct prin revizuirile din manuscrise. Aura manuscrisului nu poate înlocuită de imaginea lui. Dimensiunea reală, fragilitatea, textura, sentimentul de intimitate, atingerea, mirosul de vechi, imaginea nemediată a deteriorării sau apartenenţei la o altă epocă, toate acestea dispar la accesarea online. Manuscrisele înregistrează nu numai textul, ci şi emoţia redactării, concentrarea sau lipsa de concentrare, şi chiar tentaţiile mundane cu care se confruntă autorii. Sub presiune, bolii, de exemplu, Marcel Proust, cel care pare să aibă tot timpul din lume la dispoziţie atunci https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 6/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura când citim volumele tipărite, scrie frenetic ultimele 3 volume din ciclul celor 7 din ciclul În căutarea timpului pierdut. Prizoniera, Fugitiva si Timpul regăsit vor publicate postum de fratele scriitorului care le va şi edita. Tocmai de aceea, editorii şi traducătorii lui Proust, chiar şi la aproape 100 de ani de la moartea lui din 1922, se întorc la manuscrise pentru a recupera versiunea autentică, nealterată de o mână străină, chiar dacă textul original a rămas nerevizuit de autor. Dacă acceptăm ideea lui Derrida din Scriitura şi Diferenţa cum că autorii se ascund în spatele propriei scriituri, atunci manuscrisele capătă valoare şi mai mare: ele sunt singurele căi către operă şi creatorul ei, pentru că scrisul înseamnă refugierea, retragerea, ascunderea în spatele lui. Am putea spune că autorul se închide în scriitură, devine o urmă înscrisă de acea scrijelire cu peniţa. Ca atare, contactul cu Proust nu se poate stabili decât prin analiza manuscriselor lui de la Biblioteca Naţională din Paris. Nu numai scriitura olografă conferă aură manuscriselor; suportul ei, prin formatul ales de scriitor, este de asemenea relevant. Ultimul roman al lui Nabokov, Laura, a fost scris pe carduri liniate de 9/14 cm. Foarte multe conţin doar un paragraf, marcat prin indentarea primului rând. Foarte puţine alcătuiesc împreună un paragraf mai lung. Altele, şi mai puţine la număr, sunt liste de cuvinte sau scheme, care întrerup naraţiunea, dar de care nu se despart. Manuscrisul de pe carduri a fost publicat în ediţie facsimilă de ul scriitorului abia în 2008, după o lungă ezitare. În 1977, înainte de a muri, Nabokov îi ceruse soţiei sale Vera distrugerea manuscrisului dat ind că nu apucase să-l revizuiască; în 1991, Vera îi cere ului Dimitri împlinirea promisiunii. Asemeni Eneidei lui Virgiliu, care ar trebuit distrusă de legatarii săi testamentari după moartea poetului, Laura lui Nabokov a supravieţuit, punctând încă o dată puterea pe care scriitura o are chiar asupra ultimei dorinţe a autorului. Nicio morală personală şi niciun legământ nu mai funcţionează în faţa seducţiei manuscrisului. Nici măcar atunci când se ştie că valoarea lui artistică nu e extraordinară, manuscrisul nu e distrus de legatarii testamentari. Ce oferă ediţia lui Dimitri cititorilor este un simulacru de manuscris. Cititorii pot decupa imaginea textului scanată de pe carduri, îşi pot aranja propria versiune de roman Nabokov pentru că oricum ceea ce li se pune la dispoziţie este un draft. Nabokov a ales cardurile ca suport pentru că pe ele încăpea unitatea cea mai mică a textului: paragraful. Pentru David Gates, cronicarul de la New York Times care semnează recenzia romanului, Laura este un puzzle. Personajele sunt incomplet dezvoltate, dar destul de bine conturate ca să incite un traseu potenţial: Philip Wild este un neurolog gras şi fără maniere, cu o soţie tânără, frumoasă, adulterină, interesată https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 7/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura de banii lui, pe nume Flora. Ea este modelul Laurei din romanul unuia dintre iubiţii ei, care este şi naratorul romanului lui Nabokov, al cărui nume doar putem să-l ghicim că ar Nigel Dalling / Delling sau A.N.D. (în engleză, echivalentul conjuncţiei „şi”) sau chiar Eric, menţionat în legătură cu romanul din roman pe un alt card. Acesta, oricare ar numele lui, nu este singurul scriitor din roman: Philip Wild scrie şi el, dar un tratat de neurologie despre detaşarea gândiri de corp. Astazi, lectura cardurilor lui Nabokov este analogă unui roman digital în care userul alege de unde începe lectura. Manuscrisele literaturii române nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale literaturii lumii. Exemple de manuscrise care spun mai mult decât povestea textului şi a actului de creaţie abundă chiar şi în condiţiile în care cultura română a pierdut un număr impresiont de manuscrise în decembrie 1989 când parte din Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti a ars. În serialul din lunile următoare ne vom opri la câteva tipuri de manuscrise atât din România, cât şi din străinătate, aparţinând unor genuri şi epoci diferite pentru a examina trăsături inedite ale câte unui autor, sensuri ascunse ale unor texte, sau poveşti închise pentru a nu tulbura logica unor formule critice consacrate. Pe de altă parte, acest serial îşi doreşte să contribuie la menţinerea cercetărilor asupra manuscriselor şi, mai ales, să caute răspunsuri la ce-i face pe utilizatorii platformelor pininterest, tumblr, ikr, să încarce imaginile unor manuscrise pe care le găsesc sau care le ies în cale într-un fel sau altul. Conştienţi de faptul că reproducerea, oricât de delă ar , nu poate echivala cu experienţa interacţiunii cu originalul, aceştia facilitează accesul la o imagine de calitate, îşi împărtăşesc exaltarea generată de manuscris şi, nalmente, creează o comunitate în jurul lor, într-un cuvânt, le dau o nouă viaţă în digital. Tehnologia informaţiei nu intră în competiţie cu manuscrisele, ci le reaşază în alte paradigme de lectură. 1 Traducere după versiunea engleză a lui W.C. Helmbold in 1956. 2 Manuscrisul romanului Marile Speranțe se a ă la Wishbech în Colecția Townshend. https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 8/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura Articol apărut în „Cultura” nr. 1/2019 (597). Citeşte în format: ePaper ePaper PDF PDF (autogăzduit)(chioşc ISSUU)(optimizat web)(calitate print) DISTRIBUIE PE Similare Acesta nu este un lm istoric. „The Favourite” În „Film” Dan Pleşa, autorul volumului „Poveşti de dragoste şi neputinţă” În „Autograf” Augustin Buzura în dialoguri şi interviuri În „Analize şi evaluări” LASĂ UN RĂSPUNS Introdu aici comentariul tău... https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 9/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura ARTICOLE RECENTE Încântări jazzistice în metropola Baku (II) Autor: Virgil Mihaiu / 2020 / Spotlight Mălina-Alexandra Lipară, elevă a https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 17 ianuarie „Casa cu suricate”, un spectacol marca Radu Afrim. Carissimi amantes pulchritud Conform frumosului 10/11 1/21/2020 Fascinația manuscriselor (I) – Cultura Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, în turneu la Bucureşti Colegiului Naţional ,,B.P. Haşdeu”, din Constanţa, Autor: Revista Cultura / 2020 câştigătoarea […] 15 ianuarie a ş realizat de doamna Alina Conţiş, sunteţi bineveniţi la […] Încântări jazzistice în metropola Baku (I) Autor: Virgil Mihaiu / 2020 6 ianuarie Expoziţia „Augustin Buzura Conştiinţa scrisului” – „Fragmente din dosarul din arhivele securităţii” Ioana Tătăruşanu, Autor: Ana Maria Vulpescu / decembrie 2019 elevă a Colegiului 20 Naţional din Iaşi, Academia Română organizează miercuri, 15 ianuarie 2020, sesiunea festivă câştigătoarea premiului Adaptările după scrierile lui Augustin Buzura II, la […] Autor: Revista Cultura / decembrie 2019 „Sincroniile europene ale culturii […] 19 Conţinutul creat de utilizatori. Între aspiraţia la artă şi valenţele sociabilităţii Autor: Carmen Corbu / Festivalul de Proză „Augustin Buzura” 19 decembrie 2019 Cum să îţi formezi publicul online Autor: Maria Alexeev / reprezintă o şansă în 19 decembrie 2019 MAI MULTE ARTICOLE Într-un azil de refugiaţi din Olanda, se întâlnesc prin anii 1980 o plus pentru ca tinerele româncă şi un ungur talente să e […] din […] © Fundația Culturală Augustin Buzura. Toate drepturile rezervate. Admin: Vizual Graficante. Design: Unos. Platformă: WP. https://revistacultura.ro/2019/fascinatia-manuscriselor-i/ 11/11