Muzică programatică
Muzica programatică (denumită și muzică cu program[1]) este o compoziție muzicală, care își propune să ilustreze sau să urmărească explicit o temă dată[2]. Este o muzică instrumentală a cărei structură este determinată prin date extramuzicale inspirate din natură, literatură și arte plastice[3].
Unii specialiști consideră că prima lucrare cu caracter programatic a fost Simfonia a VI-a în Fa major "Pastorala" de Ludwig van Beethoven, nu numai prin titlurile explicative ale părților componente: Bucuria sosirii la țară, Scenă la pârâu, Veselă petrecere țărănească, Furtuna, Cântecul păstorilor – bucuria trecerii furtunii, ci și prin pasajele onomatopeice, care sugerează murmurul apei, vuietul furtunii, cântecul păsărilor, jocul apei pârâului, sclipirea fulgerelor și ecoul tunetelor. [4]
Alții consideră că inventatorul muzicii programatice a fost Hector Berlioz [5], odată cu realizarea compoziției intitulate „Simfonia fantastică” (1830), una dintre primele lucrări de muzică programatică, a cărei structură (ordinea și numărul mișcărilor) este alterată față de canoanele clasice pentru a reprezenta mai bine „subiectul” ales (care totuși nu are nicio altă materializare decât sugerarea narațiunii prin aluzii muzicale).[6]
În muzica programatică, Berlioz nu traduce sonor detaliile argumentului literar, ci folosește uneori numai titlul pentru a exprima conținutul dat cu mijloace simfonice generalizatoare. Prin muzica sa programatică, simfonia câștigă în accesibilitate. [7]
Muzica programatică creează doar iluzia unei realizări pe o dublă cale a funcțiilor artistice ale creației de acest fel. Programul, neputând conține nimic „specific" artistic, rămâne o simplă informare asupra punctului de plecare al compozitorului în crearea lucrării, muzica fiind purtătoarea întregii sarcini artistice și tot ea trebuind să constituie criteriul de apreciere valorică a lucrării. O operă muzicală slabă nu va fi niciodată salvată de programul său, va fi lipsită de forța de autentic mimesis și ethos, va fi o simplă formă fără viață, oricând înlocuibilă cu alta.[8]
Principalele genuri de lucrări cu caracter programatic sunt poemul simfonic, simfonia cu program, suita sau uvertura cu program.[1]
Curentul componistic apărut în sec. XIX, care dezvoltă tendințele de transpunere în muzica instrumentală a unor imagini inspirate de natură sau de lectura unor texte poetice ori dramatice, care promovează muzica programatică, poartă denumirea de programatism.[9]
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b Dezvoltarea muzicii cu program în secolul al XIX-lea
- ^ Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
- ^ MUzica clasică mijloc de comunicare
- ^ Ludwig van Beethoven
- ^ Ghid de conversație muzicală (cuvinte cheie)
- ^ Începuturile simfoniei romantice[nefuncțională]
- ^ Hector Berlioz
- ^ „Ethos și Mimesis în muzică” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
- ^ Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Radu Negreanu: Despre muzica cu program, Editura muzicală, 1960
- Ioan Tomi: Musica mundi – pagini din istoria muzicii universale de la începuturi până la muzica cu program, Editura Eurostampa, Timișoara 2008
