Sari la conținut

Stibiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Stibiu

SnStibiuTe
As
   
 
51
Sb
 
               
               
                                   
                                   
                                                               
                                                               
Sb
Bi
Tabelul completTabelul extins
Informații generale
Nume, Simbol, Număr Stibiu, Sb, 51
Serie chimică Metaloizi
Grupă, Perioadă, Bloc 15, 5, p
Densitate ? kg/m³
Culoare ?
Număr CAS 7440-36-0[1][2]  Modificați la Wikidata
Număr EINECS
Proprietăți atomice
Masă atomică 121,750 u
Rază atomică 145 (133) pm pm
Rază de covalență 139±5 pm
Rază van der Waals 206 pm
Configurație electronică 2, 8, 18, 18, 5
Electroni pe nivelul de energie
Număr de oxidare
Oxid
Structură cristalină
Proprietăți fizice
Fază ordinară solid
Punct de topire 630° C K
Punct de fierbere 1635° C K
Energie de fuziune kJ/mol
Energie de evaporare kJ/mol
Temperatură critică  K
Presiune critică  Pa
Volum molar m³/kmol
Presiune de vapori
Viteza sunetului m/s la 20 °C
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling)
Capacitate termică masică J/(kg·K)
Conductivitate electrică S/m
Conductivitate termică W/(m·K)
Prima energie de ionizare 834 kJ/mol
A 2-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_2}}} kJ/mol
A 3-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_3}}} kJ/mol
A 4-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_4}}} kJ/mol
A 5-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_5}}} kJ/mol
A 6-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_6}}} kJ/mol
A 7-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_7}}} kJ/mol
A 8-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_8}}} kJ/mol
A 9-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_9}}} kJ/mol
A 10-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_10}}} kJ/mol
Precauții
NFPA 704
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Stibiul (antimoniul) este un metaloid alb-argintiu, cu numărul atomic 51, având simbolul „Sb”. Metaloidul este întrebuințat pentru realizarea unor aliaje în poligrafie, în industria cauciucului și în tehnică. Alături de zăcămintele de mercur, în mod frecvent, se găsește stibina din care se extrage stibiul sau antimoniul. Aceasta se folosește în aliajele pentru izolarea cablurilor, la fabricarea unor piese rezistente la acizi etc. Alături de arsen, stibiul se remarcă prin toxicitatea deosebită a compușilor săi, și totodată prin utilizările în medicină: ca vomitiv.

Stibiul sub formă de combinații este cunoscut încă din antichitate. Denumirea de stibiu provine de la romani, iar cea de antimoniu provine de la alchimiști. În 1470, Basilius Valentinus descrie pe larg metoda de obținere a antimoniului.

Conținutul de stibiu din scoarța terestră este de numai 5·10−6la sută. În stare nativă, acesta se află arar în cantități mari, și mai des în cantități mici. Sub formă de combinații, stibiul se află în sulfuri, stibiuri, sulfosăruri de stibiu (sulfostibiuri) și oxizi; Principalul mineral din care se extrage stibiul este stibina, sulfură de stibiu-Sb2S3, care se prezintă în cristale prismatice, aciculare, strălucitoare ca oțelul, sau în masă cristalină cenușie. Alte minerale de stibiu:

  • sulfostibiuri: pirargiritul (Ag3SbS3), burnonitul (CuPbSbS3), ulmanitul (NiSbS);
  • stibiuri: bresthauptitul (NiSb), discrasitul (Ag3Sb)
  • oxizi; amestecurile de Sb2O3 și Sb2O4 din natură se numesc ocru de antimoniu.
  1. Obținerea stibiului din stibină și fier
  2. Obținerea stibiului prin reducerea combinațiilor stibioase cu zinc sau fier

Proprietăți fizico-chimice

[modificare | modificare sursă]

Modificațiile alotropice ale stibiului sunt: stibiul galben, stibiul negru, stibiul exploziv și stibiul cenușiu.

  • Stibiul galben este solubil în sulfură de carbon și este foarte nestabil, trecând ușor în stibiu negru.
  • Stibiul negru are greutatea specifică 3,5 și se obține din stibiul galben sau prin condensarea rapidă a vaporilor de stibiu și trece ușor la încălzire slabă, în forma cenușie.
  • Stibiul cenușiu numit și stibiul metalic, este modificația slabă la toate temperaturile. Se prezintă sub forma unui metal alb-argintiu, cu reflexe albăstrui, în cristale romboedrice. Este casant, se poate sparge cu ciocanul și poate trece ușor ca praf în mojarul de porțelan. Conduce curentul electric mai bine decât arsenul, are duritatea 3, greutatea specifică 6,60, punctul de topire 630,5° Celsius și punctul de fierbere 1635° Celsius.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
  • Manual de lucrări practice de chimie anorganică- Metaloizi, Raluca Ripan, Editura de stat didactică și pedagogică, București, 1961

Legături externe

[modificare | modificare sursă]


  1. ^ CAS Common Chemistry, accesat în  
  2. ^ antimony (în engleză), Global Substance Registration System, accesat în