Dumitru Țepeneag

Urmează cursurile școlii primare la Școala Iancului, apoi liceul, mai întâi la Mihai Viteazul, de unde e mutat disciplinar la Matei Basarab; exmatriculat și de aici pentru indisciplină își ia bacalaureatul la Mihai Viteazul. Devine student la Drept, dar nu își finalizează studiile, apoi absolvă cursurile Institutului Pedagogic și se dedică literaturii. În 1966, alături de Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Emil Brumaru, Sorin Titel, Florin Gabrea și Virgil Tănase, pune bazele unui curent literar nou, onirismul estetic.

Au fost susținuți la un moment dat de poetul Miron Radu Paraschivescu și publicați în revista Povestea Vorbei, un supliment al revistei Ramuri din Craiova. Publică, alături de ceilalți membri ai grupului, în România, între anii 1964-1972, dar după „Tezele din iulie” 1971, prin care Nicolae Ceaușescu instituie o cenzură extrem de dură și limitează libertatea de expresie a scriitorilor români, gruparea se va desființa. E constrâns să plece în exil, la Paris, unde va publica mai multe romane, majoritatea traduse din limba română de Alain Paruit, iar două scrise direct în franceză. Unul dintre ele, Cuvîntul nisiparniță (Le mot sablier), debutează în limba română, pentru ca exact la jumătatea textului să treacă la limba franceză, iar acest text poate fi considerat chiar o metaforă a operei și biografiei autorului româno-francez. După 1990, revine practic în România, unde se implică în viața culturală.

Gabriel Dimisianu își amintește „Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite […] adună articole, notații, mici eseuri și interviuri, texte apărute, cele mai multe, în presa noastră de după 1989 (sunt și câteva din anii'70, când Țepeneag a susținut, cu intermitențe, rubrica Șotron, la România literară, Luceafărul, Argeș), acest volum, așadar constituie o piesă foarte concludentă pentru ceea ce spuneam că este marea dorință de reintegrare a lui D. Țepeneag.”^[4]

A mai publicat, în această perioadă, o trilogie din care fac parte romanele Hotel Europa, Pont des Arts și Maramureș. Ultimul roman publicat în română și franceză e La belle Roumaine. A fost influențat de autorii Noului Roman francez, iar pe o parte dintre ei i-a și tradus în limba română. Critica a discutat, în cazul povestirilor, despre o posibilă influență a suprarealismului sau a prozei scurte a lui Franz Kafka. Face parte din comitetul de redacție al revistei Po&sie. A publicat cronici, adevărate «lovituri chirurgicale» în La Revue littéraire.

În anul 2008 i se decernează Premiul Uniunii Latine pentru întreaga activitate literară.

A fost ales ca membru de onoare al Academiei Române în 2019.^[5]

• Daniel Cristea-Enache, în „România literară”, nr. 45, 16-22 noiembrie 2005 Arhivat în 20 noiembrie 2016, la Wayback Machine.
• Marius Miheț, în „Familia”, nr. 10/2005
• Laura Pavel, în „Apostrof”, nr. 10, 2006 Arhivat în 3 martie 2016, la Wayback Machine.
• Marian Victor Buciu, în „Ramuri”, nr. 1, 2008
• Marius Miheț, în „Familia”, nr. 3, martie 2011^{[nefuncțională]}
• Laurențiu Malomfălean, „Cultura“, nr. 36 (341), 2011 Arhivat în 27 septembrie 2018, la Wayback Machine.
• Bianca-Burța-Cernat, în „Observator cultural”, nr. 669, 12 aprilie 2013
• Nicolae Bârna, Bianca Burța-Cernat, Dan Perșa, Eugen Simion în „Caiete critice”, nr. 5 ( 355) / 2017
• Laurențiu Malomfălean, în „Apostrof”, nr. 3, 2017