Sari la conținut

Revoluția din Octombrie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Revoluția bolșevică)
Acest articol se referă la cea de-a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Pentru alte sensuri, vedeți Revoluția din Octombrie (dezambiguizare).
Revoluția din Octombrie
Parte din Revoluția Rusă din 1917,Revoluțiile din 1917–1923 Modificați la Wikidata

Informații generale
Perioadă– Modificați la Wikidata
LocPetrograd, Republica Rusă
RezultatVictoria bolșevică
Beligeranți
Bolșevicii
Partidul Socialist Revoluționar (facțiunea pro-bolșevică)
Sovietul din Petrograd
Gărzile Roșii		Rusia Republica Rusă
Conducători
Vladimir Lenin
Lev Troțki
Nikolai Podvoiski
Vladimir Osveîenko
Pavel Dîbenko		Aleksandr Kerenski
Piotr Krasnov
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Revoluția din Octombrie în Nijni Novgorod

Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, din 25 octombrie 1917 (stil vechi), care a devenit 7 noiembrie (stil nou), a fost lovitura de stat[1] prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd.

Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu.

Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluția din Octombrie este folosită în mod curent, deși istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a loviturii de stat, iar expresia Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) este folosită de partidele comuniste și troțkiste, bunăoară de comuniștii ruși.

Cauze

[modificare | modificare sursă]
Revoluția din Februarie în Sankt Petersburg

Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului[2] ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front.[3])[4]

O altă cauză proximă este refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația.[5][6][7][8][9][10]

O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea (care a fost prima cerere afișată pe pancartele revoluției din februarie)[11][12][13][14][15][16][17][18][19], asta cu atât mai mult după eșecul total al ofensivei din 16 iunie[20] ordonată de guvernul provizoriu (și care s-a soldat cu aproape jumătate de milion de soldați ruși omorâți fără nici un câștig) și a concentra eforturile administrative pentru corijarea gravelor dezechilibre sociale.[21][22][23][24] (țăranii, care reprezentau majoritatea absolută a populației voiau reformă agrară cu împroprietărire, în timp ce muncitorii orașelor, și ei țărani la origine, voiau schimbarea relațiilor umilitoare dintre patronat și forța de muncă)[25][26]

Guvernul revoluționar a alunecat gradual, dimpotrivă, dinspre poziții pro-reformă, înspre măsuri autoritare și nedemocratice.[27][28][29][30]

Desfășurare

[modificare | modificare sursă]
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.
Lenin, liderul bolșevicilor

Insurecția bolșevică survine pe fondul deteriorării complete a popularității Guvernului provizoriu condus de Kerensky și a unei situații de criză profundă, atât pe front, cât și în întreaga societate și economie, fapt care a repolarizat societatea pe vechea linie de fractură dintre clase.[31] Ea este, de asemenea, o reacție la provocările unui guvern nefuncțional și regim muribund.[32]

Unii istorici văd înlocuirea Guvernului provizoriu al lui Kerensky cu guvernul bolșevic al lui Lenin mai mult ca o prăbușire a primului, decât ca un rezultat al acțiunii celui de-al doilea.[33] Fapt istoric este totuși că Lenin a impus, în 10 octombrie, Comitetului Central al partidului, reunit într-o formă incompletă (12 membri din 21), planul unei insurecții armate, fără a preciza însă o dată precisă la care aceasta urma să aibă loc.[34] Din cei 12 membri ai C.C. prezenți, zece au votat pentru propunerea lui Lenin și doi împotriva ei (Kámeniev și Zinoviev), fapt care face ca decizia să fi fost adoptată de o minoritate a plenului. Unii istorici consideră de aceea mișcarea ca o lovitură leninistă în Comitetul Central al Partidul bolșevic, care a precedat lovitura de stat propriu-zisă.[35] În presa bolșevică au avut loc după 10 octombrie confruntări epistolare între Lenin și ceilalți membri marcanți ai conducerii partidului care nu erau de acord cu declanșarea unei acțiuni de capturare a puterii înaintea desfășurării Congresului Sovietelor (programat pentru 20 octombrie și amânat, apoi, de menșevici și eseriști (socialist-revoluționari) pentru 25 octombrie), fapt care face cu greu un "puci" neașteptat din ceea ce a fost, de fapt, reacția defensivă a bolșevicilor la măsurile antidemocratice și provocatoare ale guvernului Kerensky din 24 și 25 octombrie.[36][37]

Lovindu-se de indecizia și reticența liderilor partidului de a pune rapid în aplicare acțiunea de capturare a puterii pe cale armată, Lenin a sperat că Congresul Regional Nordic al Sovietelor va declanșa o invazie militară baltică (estonienii și finlandezii au fost, tradițional, cei mai radicali membri ai partidului bolșevic și ai mișcării revoluționare, au format gărzile de corp ale lui Lenin și au fost lideri importanți ai CEKA și ai Armatei Roșii, Lenin găsindu-și adăpost în Finlanda după puciul eșuat din iulie, iar Sovietul din Riga a fost primul soviet din Rusia dominat de bolșevici)[38], dar a fost dezamăgit când o dată în plus rezoluția moderată a lui Kameniev, care recomanda lăsarea deciziei finale în seama Congresului Sovietelor Întregii-Rusiei, ce urma să se reunească, inițial, pe 20 octombrie, a fost adoptată. Liderii partidului simțeau că membrii de rând erau încă temători ca urmare a represiunii suferite după revolta eșuată din iulie, iar populația proletară în general era blazată și epuizată, în ciuda nemulțumirii generalizate și a sentimentului că situația nu mai putea dura prea mult.[39] În 16 octombrie chiar, reprezentanții Comitetului Militar Revoluționar (organism bolșevic înarmat), ca și membrii Sovietului Petrogradului (dominat și el de bolșevici), comitetele de fabrică și sindicatele participante, toți au avertizat contra riscurilor unei revolte care să aibă loc înaintea Congresului Sovietelor (Întregii Rusii). [40]

Marinari revoluționari

Este relativ neclar motivul pentru care Lenin a insistat pe declanșarea unei insurecții armate înainte de deschiderea Congresului Sovietelor, în ciuda opoziției altor membri marcanți ai partidului. Deși atât socialist-revoluționarii și menșevicii, pe de-o parte, cât și bolșevicii înșiși, pe de altă parte, știau foarte bine că partidul lui Lenin va ieși triumfător la Congresul Sovietelor[41] (popularitatea partidului bolșevic crescuse ca urmare a atitudinii consecvente în privința opririi războiului, din 31 august ei având majoritatea în Sovietul Petrogradului și obținând în alegerile din august și septembrie rezultate excelente (33%, 51%) în Duma orașelor Petrograd și Moscova), Lenin, un individ cu o psihologie extrem de autoritară, e posibil să nu fi fost mulțumit cu perspectiva unei guvernări în care va fi totuși obligat să împartă puterea, fie asta și de manieră simbolică, cu alte forțe politice. Pe de altă parte, rămâne o posibilitate și faptul că, rupt fiind de realitățile Petrogradului, din cauza refugierii lui în Finlanda după eșecul din iulie, acesta chiar credea sincer în amenințarea unei contra-revoluții organizată de Kerenski, mai ales că presa vehicula zvonuri despre intenția guvernului de a evacua capitala la începutul lui octombrie.[42] De altfel, arhivele confirmă faptul ca fostul șef al guvernului provizoriu (Lvov) intenționase chiar și mai înainte să mute capitala la Moscova pentru a scăpa de prezența în capitală a soldaților care participaseră la revoluție. Kerensky însuși, ca și alți membri ai guvernului său, intenționa, așa cum făcuse și în iunie, să folosească războiul drept instrument de blocare a presiunii maselor în sensul unei revoluții sociale.[43] După 20 noiembrie 1917, Kerensky anunță intenția de a deplasa majoritatea unităților militare staționate în capitală pe linia frontului, acest fapt dând credibilitate acuzei bolșevice conform căreia guvernul pregătea un complot antirevoluționar. Însăși ipoteza bolșevică că guvernul intenționează să abandoneze capitala în mâinile dușmanului, a căpătat credibilitate din momentul în care presa a relatat despre îndemnurile lui Rodzianko, adresate primului ministru, de a abandona capitala pentru a închide astfel Congresul Sovietelor. [44]

La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg.

Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și, astfel, de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe), Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917 ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă.[45][46]

La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian, încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție. În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate, insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar. Așa cum se întâmplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, liderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile, de altfel, s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).[47]

Consecințe

[modificare | modificare sursă]
Centrul Moscovei după luptele de stradă, 1917.

Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în același timp. Din cei 649 de delegați, 390 erau bolșevici și cam o sută dintre socialiști-revoluționari (cei de stânga) sprijineau, de asemenea, răsturnarea guvernului lui Kerenski, dar pe căi legale. Când a fost anunțată căderea Palatului de Iarnă în mâinile bolșevicilor, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaților Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor, vot pe care bolșevicii l-au interpretat ca ratificând revoluția. Transferul de putere nu s-a făcut fără fricțiuni. Mulți socialiști-revoluționari au considerat că Lenin și bolșevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal și de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluția să fie adoptată. În timp ce ieșeau au fost batjocoriți de Lev Troțki care le-a strigat: "da, ieșiți, mergeți, plecați, intrați în lada de gunoi a societății". În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituționale), și a emis două decrete importante: Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului.

Decretul asupra pământului ratifica acțiunile țăranilor care, de-a lungul și de-a latul Rusiei, confiscau moșiile aristocraților și ale chiaburilor și le împărțeau între ei. Bolșevicii se descriau ca fiind o alianță a muncitorilor și țăranilor și au imortalizat această uniune cu însemnul secerii și ciocanului în stema și pe steagul URSS.

Capturarea Vladivostokului de forțele aliate în 1918.

Decretul asupra păcii proclama sfârșitul războiului și a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să ceară pacea separată (22 decembrie 1917) și să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).

Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu Kerenski, au avut totuși loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei au fost primele alegeri ceva mai libere, și ultimele, până în 1991. Au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest act a fost una din scânteile care au condus, ulterior, la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi). O încercare de cucerire a Moscovei, făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, bolșevicii nereușind să aibă controlul total asupra orașului decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanșându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).

Succesul bolșevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluției din februarie și a transformat caracterul socialist-liberal al Revoluției din Februarie în unul comunist, a transformat speranța pentru o republică democrată într-o dictatură monopartită. A pus bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea sa din 1991.

Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern rus până la sfârșitul deceniului al patrulea. SUA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok, în timp ce alte trupe intervenționiste, britanice și franceze, au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Referințe și note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Insurecția din octombrie a fost o lovitură de stat, activ sprijinită de o infimă minoritate a populației (și la care se opuneau chiar mai mulți leaderi bolșevici).Revoluția din Octombrie s-a desfășurat în toiul unei revoluții sociale, al cărui ideal era înfăptuirea puterii sovietice (a consiliilor de cetățeni liber alese adică) și negarea statului central prin auto-guvernarea populară, în conformitate cu străvechiul ideal țărănesc al "volia" (autonomie, libertate a țăranilor). - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  2. ^ Revoluția din octombrie n-a început de fapt ca răspuns nici la vreun plan al lui Lenin, și nici al vreunei decizii a Congresului Sovietelor, ci din cauza unui gest politic al lui Kerensky (prim-ministrul guvernului provizoriu al momentului), care s-a dovedit a fi cel de-al doilea factor favorabil lui Lenin. Guvernul, care se temea de cererile din ce în ce mai insistente pentru acordarea puterii Sovietelor și a extinderii influenței bolșevicilor, a decis să dea o lovitură tactică acestora. La primele ore ale dimineții lui 24 octombrie, guvernul a trimis militarii cadeți (elevi de la școlile militare) să închidă două jurnale bolșevice. Muncitorii tipografi au alergat la sediul bolșevicilor să anunțe conducerea, unde liderii Sovietului (sfatului, consiliului ales al orașului), declarând că din nou contra-revoluția își ridică capul, au făcut apel la soldați și detașamentele de muncitori înarmați ca să apere Sovietul și revoluția și să garanteze posibilitatea deschiderii Congresului Sovietului în ziua următoare. Poziția bolșevicilor era una pur defensivă. În decursul întregii zile de 24 octombrie, forțe pro-guvernamentale și pro-Soviet s-au confruntat în mod repetat în cursul unor confuze episoade pentru controlul unor clădiri și construcții (podurile) cheie ale orașului. Forțele pro-Soviet erau mai numeroase, cu un moral mai ridicat și mai decise în acțiunile lor - nimeni nu voia să moară pentru guvernul provizoriu - și pe la miezul nopții ele controlau cea mai mare parte a orașului, practic fără să tragă un foc de armă. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p.2272-2284
  3. ^ Amenințarea cu transferul pe front a provocat imediat o rebeliune generală în garnizoana Petrogradului. Majoritatea soldaților au refuzat să se supună ordinelor Marelui Stat Major și și-au declarat în schimb loialitatea față de MRC (Comitetul Militar Revoluționar, organizație loială bolșevicilor), care și-a trimis prompt comisarii ca să înlocuiască comandanții unităților. Adunări de soldați și-au exprimat disponibilitatea de a ieși împotriva guvernului provizoriu dacă vor fi chemați de Sovietul Petrogradului. Chiar și regimentele cândva loiale ale cazacilor s-au alăturat revoltei sau au rămas neutre. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  4. ^ Faptul remarcabil al insurecției bolșevice este că aproape nici unul din leaderii bolșevici n-a dorit ca ea să aibă loc până doar cu câteva ore înainte ca ea chiar să aibă loc. Până târziu în seara de 24 octombrie, majoritatea membrilor Comitetului Central și al MRC-ului (Comitetul Militar Revoluționar) n-au avut intenția să răstoarne guvernul provizoriu înainte de deschiderea Congresului Sovietului programat a avea loc în ziua următoare. Troțki, care în lipsa lui Lenin asigura practic conducerea partidului, a subliniat în mod repetat importanța disciplinei și răbdării. În dimineața lui 24 octombrie Kerensky a ordonat închiderea a două jurnale bolșevice. Troțki a refuzat să răspundă la această provocare, ordonând doar ca MRC să fie pus pe picior de alertă: instalațiile cheie ale orașului trebuie capturate ca măsură defensivă contra oricărei alte amenințări "contra-revoluționare". Dar așa cum a declarat la o întrunire cu delegații bolșevici la Congresul Sovietului în după-amiaza aceleiași zile, "ar fi o eroare să folosim fie și un singur tanc din defensiva Palatului de Iarnă ca să arestăm guvernul… Aceasta e apărare, tovarăși, apărare." Mai tărziu în aceeași seară, în Sovietul Petrogradului, Troțky a declarat - și avea bune motive să creadă așa ceva - că "un conflict armat azi sau mâine, în ajunul Congresului Sovietului, asta nu face parte din planurile noastre." - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  5. ^ În timpul zilelor lui Iulie, strada implora leaderii Sovietului să ia puterea. Însă membrii acestuia au respins calmi o astfel de idee ca fiind "demagogie bolșevică". Nu le-a trecut prin cap că astfel de apeluri chiar exprimau dorința restului democrației (populației). În definitiv, ca leaderi auto-numiți ai populației, nu era treaba lor să decidă asta? - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  6. ^ Palatul Marinsky, sediul puterii guvernamentale, era larg deschis oricărui asalt și capturării lui. Punctele strategice ale orașului - arsenalul, centrala telefonică, depozitele de provizii și stațiile de cale ferată, erau toate lipsite de apărare. Cu un singur ordin al lui Lenin, insurgenții ar fi putut să le ia în stăpânire ca prim pas spre preluarea puterii. Dar acest ordin n-a venit, iar mulțimea din fața Palatului Taurizilor, nepreaștiind ce trebuie să facă, s-a dispersat curând, mâna destinului, materializat printr-o vreme urâtă, contribuind și ea la colapsul revoltei. Pe la cinci după amiază, norii furtunii s-au rupt și a început o ploaie torențială, cei mai mulți participanți fugind spre adăposturi și n-a mai revenit. Însă elementele cele mai rebele au rămas. Pesemne pentru că erau uzi până la piele, și-au pierdut autocontrolul și au început să tragă sălbatic înspre Palatul Taurizilor. Acest fapt a provocat panica în restul mulțimii, fapt manifestat prin țipete și călcări în picioare, mai multe zeci de indivizi fiind striviți. Câțiva marinari au început să intre în palat, suind peste ferestrele deschise. I-au convocat acolo miniștrii socialiști ca să le explice retincența lor de a prelua puterea. Cernov a fost trimis să calmeze mulțimea, dar imediat ce-a apărut pe trepte strigăte furioase se făcură auzite dinspre marinari. Mulțimea s-a năpustit și apucându-l a început să-l caute să vadă dacă n-are arme. Un muncitor și-a ridicat amenințător pumnul strigând furios înspre Cernov: "Ia puterea, ticălosule, când îți este dată." Mai mulți rebeli l-au imobilizat pe leaderul socialist-revoluționarilor într-o mașină descoperită. L-au declarat sub arest, și i-au zis că nu-l vor elibera până când Sovietul nu va lua puterea. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  7. ^ Slăbiciunea majoră a Guvernului Provizoriu și creșterea treptată a puterii bolșevicilor și altor grupuri ale extremei stângi au devenit vizibile de-o manieră convingătoare în timpul "zilelor lui iulie" (3-5 iulie pe calendarul vechi, 16-18 conform celui actual), când guvernul s-a aflat la bunul plac al mulțimilor de muncitori înarmați, soldați, și a marinarilor din flota militară baltică, care cereau formarea unui guvern exclusiv socialist, un guvern al Sovietului. Însă conducerea moderată a Sovietului, formată fiind din alianța de menșevicii și "socialist-revoluționari", permanent a refuzat să asume puterea. Iar bolșevicii au fost reticenți când a fost vorba de pasul decisiv al încercării de răsturnare a guvernului. După ce ministrul de justiție a făcut publice documentele care pretindeau că Lenin era un agent al inamicului german și când s-a anunțat că trupe loiale (guvernului) sunt în drum dinspre front spre Petrograd, rebeliunea s-a stins. Istoricii din afara Uniunii Sovietice au fost tentați să considere revolta din iulie ca o încercare nereușită a lui Lenin de a prelua puterea. Însă dacă este adevărat că mișcarea a fost rodul lunilor de propagandă bolșevică, se pare că organizațiile bolșevice din capitală, reacționând la ultramilitantismul membrilor lor de rând, au încurajat insurecția contra voinței lui Lenin și a majorității Comitetului Central. Acești leaderi considerau ca prematură o astfel de acțiune, pentru că la ea s-ar fi opus țărănimea din provincie ca și soldații de pe front. - Russian Revolution, Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012.
  8. ^ În timp ce liderii Sovietului doreau restabilirea ordinii, cei mai mulți dintre ei n-aveau nici o intenție când era vorba de asumarea puterii. Întreaga bază a strategiei lor era să-i preseze pe liderii Dumei întru formarea unui "guvern burghez". Astfel a apărut ceea ce mai târziu Troțki a numit "paradoxul din Februarie": revoluția făcută în stradă a rezultat într-un guvern făcut în saloane. Asta a fost un șablon politic repetat de-a lungul întregului an 1917: au fost mai multe momente (februarie, aprilie, iulie și septembrie) când liderii Sovietului ar fi putut să ia puterea, pentru că masele ieșeau în stradă cu cererea explicită înspre Soviet ca să facă acest lucru, însă de fiecare dată aceștia au dat înapoi de la asumarea responsabilității guvernării. În acest fel, aceștia au ratat șansa să ducă revoluția spre finalul ei democratic și socialist, bolșevicii fiind cei care au cules roadele acestei erori. Cum putem explica un astfel de eșec? În contextul lui februarie, lună care a determinat mult în ce privește politica ulterioară, au existat printre membrii marcanți ai Sovietului trei principale idei. Prima, era legată de dogma de partid. Și menșevicii ca și socialist-revoluționarii aderau în mod strict la credința că într-o țară rurală primitivă, precum Rusia, trebuia ca mai întâi să aibă loc o revoluție burgheză (asta însemnând o lungă perioadă de capitalism și democrație) înainte ca societatea rusă, și clasa muncitoare în particular, să fie suficient de avansată încât să permită o trecere spre o ordine socialistă. Cum a zis o dată Plehanov, nu exista suficient de multă dorjdie proletară în coca țărănească rusească ca să faci cozonacul socialist. În cazul menșevicilor această credință în ideea revoluției-în-două-etape deriva din teoria marxistă; - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  9. ^ Palatul Marinsky, sediul puterii guvernamentale, era larg deschis oricărui asalt și capturării lui. Punctele strategice ale orașului - arsenalul, centrala telefonică, depozitele de provizii și stațiile de cale ferată, erau toate lipsite de apărare. Cu un singur ordin al lui Lenin, insurgenții ar fi putut să le ia în stăpânire ca prim pas spre preluarea puterii. Dar acest ordin n-a venit, iar mulțimea din fața Palatului Taurizilor, nemaiștiind ce trebuie să facă, s-a dispersat curând, mâna destinului, materializat printr-o vreme urâtă, contribuind și ea la colapsul revoltei. Pe la cinci după amiază, norii furtunii s-au rupt și a început o ploaie torențială, cei mai mulți participanți fugind spre adăposturi și n-au mai revenit. Însă elementele cele mai rebele au rămas. Pesemne pentru că erau uzi până la piele, și-au pierdut autocontrolul și au început să tragă sălbatic înspre Palatul Taurizilor. Acest fapt a provocat panica în restul mulțimii, fapt manifestat prin țipete și călcări în picioare, mai multe zeci de indivizi fiind striviți. Câțiva marinari au început să intre în palat, suind peste ferestrele deschise. I-au convocat acolo miniștrii socialiști ca să le explice reticența lor de a prelua puterea. Cernov a fost trimis să calmeze mulțimea, dar imediat ce-a apărut pe trepte strigăte furioase s-au făcut auzite dinspre marinari. Mulțimea s-a năpustit asupra lui și a început să-l caute să vadă dacă n-are arme. Un muncitor și-a ridicat amenințător pumnul strigând furios înspre Cernov: "Ia puterea, ticălosule, când îți este dată." - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998.
  10. ^ Rigida lor dogmă de partid le spunea menșevicilor și socialist-revoluționarilor că un guvern socialist nu poate fi format pentru că stadiul burghez al revoluției nu fusese încă consumat. Această logică elevată i-a împins pe acești filozofi să tragă concluzia că trebuie cumva cârpită o nouă coaliție cu orice preț, și că dacă Kadeții (reprezentanții burgheziei) totuși vor refuza să se alăture, atunci trebuie format un bloc cu alte grupuri burgheze. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  11. ^ "Guvernul provizoriu s-a prăbușit pentru că a fost incapabil să rezolve problemele stringente ale zilei: războiul, reforma agrară și autonomia minorităților naționale. Dintre aceste probleme, chestiunea participării la război era cea mai urgentă și dificilă. Clasele privilegiate și educate ale Rusiei pe de-o parte, și masa mare a populației pe de cealaltă, aveau concepții diferite despre ce înseamnă patriotism. Soldații țărani se săturaseră să lupte într-un război care se prelungise și era acum în cel de-al treilea an, și al cărui sfârșit nu se vedea deloc la orizont. Sintagma "interes național", atât de dragă spiritelor liberale, n-avea nici un sens pentru soldații-țărani. Acestora nu le păsa dacă Constantinopolul devenea sau nu rus, cum nu le păsa nici de sanctitatea tratatelor internaționale. În contrast, membrii guvernului provizoriu, care reprezentau clasele privilegiate, credeau că Rusia trebuie să-și respecte angajamentele luate față de aliații ei. Ofițerii și politicienii au ratat să înțeleagă abisul nemulțumirii printre soldații țărani, tot așa cum și guvernul țarist a ratat și el mai înainte să interpreteze corect starea de spirit a poporului." - p. 20 din "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
  12. ^ Bolșevicii erau unicul partid socialist care rămânea în mare unit în opoziția lor la război, deși și ei aveau în rândurile lor defensiștii (cei care doreau continuarea războiului) lor înainte ca Lenin să-și impună punctul de vedere. Opoziția acestuia la război era fără compromis. În contrast cu internaționaliștii menșevici și socialist-revoluționari, care căutau să producă terminarea războiului prin manifestații pacifiste și negocieri, Lenin a făcut un apel la muncitorii lumii să-și folosească armele contra propriilor lor guverne, să pună capăt războiului internațional printr-o serie de războaie civile și revoluții în toată Europa. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  13. ^ Mai mult decât orice altceva, ofensiva de vară este aceea care i-a aruncat pe soldați în brațele bolșevicilor, aceștia fiind unicul mare partid care susținea fără nici un compromis terminarea războiului. Dacă guvernul provizoriu ar fi adoptat o politică similară și ar fi deschis negocieri cu nemții, este fără nici un dubiu faptul că bolșevicii n-ar fi ajuns niciodată la putere. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  14. ^ Cu cinci zile înaintea preluării puterii de către bolșevici, pe 20 octombrie, generalul Verhovski, ministrul de război, a declarat armata incapabilă de luptă. Acesta a recomandat ca unică cale de a contracara amenințarea crescândă pe care bolșevicii o reprezentau, adoptarea punctelor lor de vedere în ce privește încheierea imediată a păcii. Însă Kerensky a eșuat să vadă pericolul bolșevic și o dată în plus a refuzat să acționeze. La Londra în exil, când lord Beaverbrook l-a întrebat la o masă 14 ani mai târziu dacă guvernul provizoriu ar fi putut să-i împiedice pe bolșevici să ia puterea prin semnarea unei păci separate cu Germania, Kerensky a răspuns că "da, firește că bolșevicii puteau fi astfel împiedicați să ia puterea, iar el s-ar fi aflat acum la Moscova și nu în exil", însă a declarat că "am fost prea naivi ca să procedăm astfel." - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  15. ^ Așa cum vedea Brusilov lucrurile, soldații erau așa de obsedați de ideea păcii, că l-ar fi susținut chiar și pe Țar dacă acesta ar fi promis că face pace. Doar asta explica, în opinia lui, atracția soldaților înspre bolșevici, și nu vreo credință în vreun socialism abstract. Masa mare a soldaților erau simpli țărani care voiau pace și libertate, și au început să numească asta "bolșevism" pentru că numai acest partid promitea pacea. Acest "bolșevism de tranșee", cum îl numea Allan Wildman în magistralul lui studiu pe tema armatei ruse în decursul lui 1917, nu era neapărat organizat prin canale de partid oficiale, sau măcar încurajat de agenți bolșevici. Mai mult, prin faptul că ofițerii îi acuzau pe bolșevici pentru fiece înfrângere suferită pe front, s-a creat impresia că bolșevicii sunt mai influenți decât erau în realitate, fapt care la rândul lui i-a făcut pe aceștia să fie încă și mai atractivi pentru masa mare a soldaților. Deși ambele erau fenomene reale, totuși nici prezența bolșevicilor sau a agenților lor ca factori cu influență în eșecurile militare nu erau așa de importante pe cât credeau majoritatea comandanților, în această privință fiind mai degrabă vorba despre soldați pur și simplu epuizați sau mânioși preluând și ei sloganurile din presa bolșevică, și folosindu-le ca să legitimeze propria lor rezistență la război, care creștea pe măsura ce timpul trecea. Puțini soldați erau membri ai vreunui partid în 1917, și dintre cei care totuși făceau parte dintr-unul, majoritatea erau mai degrabă socialist-revoluționari decât bolșevici. […] În ajunul ofensivei, Brusilov l-a avertizat pe Kerensky de crescândele lui dubii în legătura cu succesul posibil al acesteia. Trupele refuzau să înainteze pe linia frontului. Zeci de revolte au avut loc în garnizoanele din spatele frontului, și chiar și când se reușise ca anumite unități să fie puse în tranșee, acestea pierdeau pe drum trei sferturi din soldați prin dezertare. Soldații de pe linia frontului s-au răsculat și ei când au aflat ce-i așteaptă. Brusilov a fost forțat să desființeze o seamă din unitățile lui cele mai de încredere. În armata a 15-a de pe frontul de nord, soldații au refuzat să îndeplinească ordinele primite și au declarat că Lenin era unica autoritate pe care o recunosc: a trebuit ca 23000 dintre ei să fie transferați în alte unități sau trimiși în spatele frontului pentru a fi judecați în procese militare. Dar Kerensky a ignorat toate aceste avertismente ale comandantului armatei sale. "N-a dat nici doi bani pe ce i-am spus", își amintea Brusilov, "și din acest moment am realizat că autoritatea mea ca șef al Statului Major devenea destul de irelevantă." Kerensky și membrii cabinetului lui luaseră deja o decizie: ofensiva trebuia să aibă loc și nu mai era momentul pentru dubii de ultimă oră. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  16. ^ Sprijinind ideea întâietății asigurării nevoilor armatei, așa cum au făcut semnând declarația de pincipiu a coaliției din 5 mai, liderii Sovietului erau în pericol de a pierde din vedere negocierea unei păci generale, ei expunându-se astfel acuzelor bolșevicilor că au trecut în tabăra celor care ațâță războiul. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  17. ^ La data de 22 februarie (7 martie pe stil nou) s-a anunțat închiderea giganticei fabrici de prelucrare a metalelor Putilov pe termen nedeterminat. Ziua următoare au izbucnit tulburări printre casnicele care așteptau la lungi cozi ca să cumpere pâine, adesea fără să-și poată cumpăra una. Asta s-a transformat în demonstrații de stradă spontane în care se cerea răsturnarea monarhiei și terminarea războiului. - Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012.
  18. ^ Începând cu 25 februarie studenții și membrii clasei mijlocii s-au alăturat protestelor, care acum afișau pancarte pe care scria "Jos cu războiul!" și "Jos cu guvernul țarist!". - The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.
  19. ^ Principalele aniversări ale calendarului revoluționar - Duminica Sângeroasă pe 9 ianuarie, Ziua Internațională a Femeii în 22 februarie și Ziua Muncii din 18 aprilie (1 Mai pe stil nou) - au devenit date prestabilite pentru declanșarea grevelor și desfășurarea manifestațiilor de-a lungul și latul țării. Ele începeau în mod obișnuit cu cererea de pâine, dar evoluau spre cererea zilei de lucru de 8 ore, sfârșitul războiului și răsturnarea țarului. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  20. ^ Mai mult decât orice altceva, ofensiva de vară este aceea care i-a aruncat pe soldați în brațele bolșevicilor, aceștia fiind unicul mare partid care susținea fără nici un compromis terminarea războiului. Dacă guvernul provizoriu ar fi adoptat o politică similară și ar fi deschis negocieri cu nemții, e fără nici un dubiu că bolșevicii n-ar fi ajuns niciodată la putere. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  21. ^ Sentimentul dominant printre ei era acela de mânie și frustrare, că nimic concret n-a fost câștigat - nici pacea, nici pâinea, nici pământul (reforma agrară) - și asta la șase luni de la revoluția din februarie, conturându-se posibilitatea că dacă nu se va rupe în mod clar colaborarea cu burghezia în coaliție, va urma o altă iarnă de stagnare. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  22. ^ Amânarea reformelor sociale și politice fundamentale până în momentul când vor putea fi luate niște decizii bine judecate în perioadă de pace, părea în ochii liberalilor marcanți care erau chemați să formuleze politica guvernului provizoriu ar fi fără îndoială calea cea mai corectă de urmat. Dar sutelor de mii de simpli soldați, muncitori și țărani care erau puțin înclinați să sprijine conflictul armat și care erau indignați de faptul că revoluția din februarie le-a adus o recoltă așa săracă de câștiguri sociale și economice, perspectiva amânării reformelor până când pacea va fi fost restabilită n-avea nici o noimă. Pe la finele primăverii, segmente din ce în ce mai largi ale claselor de jos au început să perceapă guvernul provizoriu ca fiind instrumentul claselor avute, și că el se opunea schimbărilor fundamentale de ordin social și economic, fiind dezinteresat de nevoile omului simplu. Printre membrii clasei muncitoare socialiștii moderați au început să fie criticați pentru sprijinul acordat de ei guvernului și efortului de război, în timp ce sovietele erau considerate ca instituții ale auto-guvernării cu adevărat democratice. - Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012.
  23. ^ În Rusia, totuși, clasa capitaliștilor era politic timidă, puternic segmentată pe criterii regional-geografice și pe ramuri industriale, fiind legată strâns de clasa tradițională a comercianților. Industriașii din sectoarele cheie precum mineritul, metalurgia și industriile constructoare de mașini se bazau pe ordine guvernamentale, pe subvenții și tarife preferențiale, manifestând de aceea slabe tendințe de a-l confrunta. […] Condițiile mizerabile în care trăiau muncitorii, corvoada muncii lor și salariile lor jalnice au accentuat percepția că sunt separați nu numai de guvern, dar și de societatea privilegiaților în general. - The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.
  24. ^ În consecință ei tindeau să amâne deciziile politice fundamentale, precum era reforma agrară și independența minorităților naționalităților până la convocarea unei adunări constituante liber alese, acest fapt fiind o cerință principală a tuturor grupurilor de revoluționari ruși. Între timp, guvernul provizoriu își concentra eforturile pe restabilirea ordinii și susținerea efortului de război. - Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012.
  25. ^ Închiderile de fabrici erau un fenomen curent, mii de muncitori fiind dați afară, mulți dintre ei suspectând că patronii lor reduceau în mod voit producția pentru a gâtui în felul acesta revoluția (sau așa cum capitalistul Riabușinschi a zis într-o expresie care părea să confirme aceste temeri, "e nevoie de mâna noduroasă a foamei ca muncitorii să-și bage mințile în cap." Comitetele de fabrică și-au dat misiunea de a lupta contra sabotajului prin supravegherea activității de administrație a direcției întreprinderilor, prin asumarea sarcinii de furnizare a materiilor prime și prin controlul asupra concedierilor și angajărilor. Acestea și-au asumat sarcina menținerii disciplinei muncii; au combătut absenteismul și bețiile; au organizat miliții pentru paza fabricilor pe timpul nopții. Țelul lor era controlul muncitorilor asupra fabricilor, deși prin asta nu înțelegeau atât controlul direct al muncitorilor asupra direcției și administrației producției, cât supravegherea directă a acestora, asta incluzând participarea în consilii de administrație comune. Așa cum a arătat în mod convingător Steve Smith, asta nu făcea din ele organizații anarho-sindicaliste așa cum au fost descrise de mulți istorici. N-a fost niciodată țelul comitetelor de fabrică să transforme uzinele în comune muncitorești și n-a fost nimic în practica lor care să sugereze că respingeau puterea statului sau o economie planificată de la centru. Din contră, ca organe ale apărării muncitorilor dedicate să țină fabricile în funcțiune în timp de criză economică, ei au sfârșit adesea prin a cere naționalizarea fabricii lor. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  26. ^ Ceea ce considerau muncitorii că e puterea Sovietului, mai presus de tot, era șansa de a controla propria lor fabrică. Voiau să reglementeze relațiile la nivelul cel mai de jos al activității de producție, să-și stabilească singuri condițiile de muncă și salariile, să combată sabotajul, reducerea voită a producției de către patronii mânați de goana după profit și pe care îi acuzau de criza industrială. În această atmosferă încinsă de război de clasă, nerăbdarea față de modul de conducere al mișcării muncitorești de către menșevici creștea pe zi ce trece: politicile lor de mediere a conflictelor de muncă și de conciliere a patronilor a eșuat să stopeze creșterea valului de șomaj. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  27. ^ Cele trei săptămâni de interregn între căderea primei coaliții și formarea celei de-a doua au fost perioada în care Kerensky a rupt legătura cu mișcarea Sovietului. Ca factor decisiv în discuțiile interpartinice, acesta era dispus să sacrifice cea mai mare parte a cererilor principale ale Sovietului, așa cum se și vedea în propria declarație a guvernului din 8 iulie, și asta pentru a convinge kadeții (Partidul Constituțional-Democratic, partid burghez) să se alăture coaliției. La insistența kadeților, Kerensky a adoptat decrete care impuneau restricții severe ale dreptului la adunare publică, de reinstituire a pedepsei cu moartea pe front și a fost de asemenea de acord să reducă influența comitetelor de soldați. Programul noii coaliții, formate în fine pe 25 iulie, nu se mai baza pe principiile Sovietului, așa cum se stabilise în februarie. Cei 9 miniștri socialiști, deși constituiau o majoritate în guvern, intrau în componența acestuia mai degrabă ca independenți decât ca reprezentanți ai Sovietului, astfel fiind obligați într-un fel să recunoască doar autoritatea guvernului provizoriu. Toți miniștrii socialiști, cu excepția lui Cernov, proveneau din aripile de dreapta ale partidelor lor și se aflau mult mai aproape de cercurile liberale din Dumă decât de mișcarea Sovietului din care proveneau. Țereteli, care ca lider necontestat al Sovietului nu putea accepta această diminuare a influenței forului, n-a avut de ales și a demisionat. Deja suferind de tuberculoză acesta a trecut într-un regim de semipensionar. Demisia lui a marcat momentul în care Sovietul practic a murit. Pe 18 iulie, în aceeași zi în care guvernul Kerensky s-a mutat în Palatul de Iarnă, Sovietul a fost expulzat din Palatul Taurizilor și transferat în clădirea Institutului Smolnîi, o fostă școală pentru fetele aristocrației, aflată la periferia capitalei. Asta era în același timp un simbol al declinului Sovietului și al ridicării guvernului lui Kerensky la o poziție în care stătea, la fel ca predecesorul lui țarist, deasupra și separat de popor. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  28. ^ Liderii oamenilor de afaceri, ostili din ce în ce mai mult politicilor lui Skobelev, ministrul menșevic al muncii, și marii proprietari de pământ, și ei la fel de ostili lui Cernov, ministrul socialist-revoluționar al agriculturii, au început să se grupeze în spatele cauzei anti-Soviet. Uniunea Ofițerilor și Uniunea Cazacilor au făcut campanii pentru abolirea comitetelor de soldați și restaurarea disciplinei militare. Toate aceste grupuri s-au reunit prin Centrul Republican, o organizație clandestină a patrioților burghezi, ofițeri și veterani de război formată în luna mai deasupra unei bănci de pe Nevsky Prospekt. Kornilov era slujbașul, mai degrabă decât șeful acestor interese politice. Capacitatea lui intelectuală în materie de politică nu era tare dezvoltată. […] Kerensky însuși nutrea ambiții bonapartiste, firește, și fără îndoială spera că în Kornilov ar fi putut găsi omul forte pe care să se sprijine. Dar a realizat el că oamenii lui Kornilov și acesta din urmă însuși, au planuri similare (de a-l folosi) în ce-l privește? Brusilov a susținut mai târziu că a fost întrebat de către Kerensky dacă l-ar susține în caz că ar deveni dezirabil să termine revoluția printr-o dictatură condusă de Kerensky. Brusilov a refuzat, considerându-l pe Kerensky prea isteric pentru un astfel de rol. Kerensky l-a întrebat atunci dacă e gata să devină el însuși dictator. Brusilov a refuzat și această ofertă, comparând asta cu ridicarea unui baraj când apele râului au ieșit din albie și sunt umflate și învolburate. Refuzul lui Brusilov a reprezentat în mod sigur un factor în decizia lui Kerensky de a-l înlocui cu un comandant al armatei cu instincte mai primitive. Ca să-și asigure numirea, Savinkov l-a sfătuit în mod înțelept pe Kornilov să pună accentul pe rolul comisarilor ca factor de echilibrare a puterii comitetelor de soldați la conferința de la sediul armatei din 16 iulie. Asta era o propunere mult mai moderată decât aceea a lui Denikin și altor generali (care militau pentru abolirea imediată a comitetelor de soldați), fapt care l-ar ajuta pe Kerensky să liniștească dreapta menținând structura de bază a reformelor lui democratice. Astfel, Kornilov a dat impresia că s-ar putea potrivi cu planurile lui Kerensky. Dar imediat după numire, Kornilov a început să-și impună propriile puncte de vedere lui Kerensky. În timpul scurtei lui asumări a funcției de comandant al frontului de sud-vest a reușit să-l forțeze pe Kerensky să reintroducă pedeapsa cu moartea pe front (Kornilov deja o practica din proprie inițiativă ordonând împușcarea dezertorilor). Acum, drept condiție a asumării comenzii supreme, acesta a cerut extinderea aplicării pedepsei cu moartea și în spatele frontului, în timp ce el însuși, ca șef al forțelor armate, declara că se consideră responsabil doar în fața propriei conștiințe și a întregii națiuni. Asta era, de fapt, o provocare la adresa autorității guvernului provizoriu, pe care Kornilov îl considera a fi ostaticul Sovietului; și deși sub presiunea lui Kerensky generalul a fost forțat să-și retragă ultimatumul, direcția intențiilor lui a rămas evidentă. În zilele următoare i-a prezentat lui Kerensky o serie de reforme întocmite de Savinkov. Prima dintre acestea era de ordin strict militar: o abolire a puterii comitetelor militare, o interzicere a întrunirilor soldaților aflați pe front și desființarea regimentelor revoluționare. Dar după 3 august domeniul de interes al reformelor propuse a fost serios lărgit, incluzând acum și impunerea legii marțiale la nivelul întregii țări, reintroducerea pedepsei cu moartea pentru civili, militarizarea căilor ferate și apărarea industriilor printr-o interzicere a grevelor și întrunirilor muncitorești, sub amenințarea cu pedeapsa capitală, norme de producție obligatorii care neîndeplinite se soldau cu prompta concediere. Era, de fapt, o cerere de înființare a unei dictaturi militare. Unul dintre miturile cele mai durabile ale revoluției ruse este ideea că generalul Kornilov plănuia o lovitură de stat contra guvernului provizoriu. Asta e versiunea lui Kerensky despre evenimente. După răsturnarea guvernului lui, acesta a petrecut tot restul îndelungatei și frustratei lui vieți în exil încercând să dovedească asta în voluminoasele și mincinoasele lui memorii. Istoricii sovietici au adoptat și ei teza, pentru că ea confirma opinia lui Lenin că după iulie 1917 dictatura militară se afla într-o luptă pe viață și pe moarte. Dar dovezile istorice sugerează că generalul Kornilov, departe de a complota să răstoarne guvernul provizoriu, intenționa să-l salveze. Presându-l pe Kerensky să introducă reformele, el a căutat să salveze guvernul de influența Sovietului, și astfel să salveze Rusia de la catastrofa apropiată. Cu alte cuvinte, Kornilov a crezut că dictatura ar fi legitimă, în sensul că însuși Kerensky ar sprijini-o. Numai când Kerensky a început să aibă dubii, din cauza temerii că planurile generalului i-ar putea slăbi propria-i poziție, a "descoperit" primul ministru lovitura de stat. Kerensky plănuia să joace el însuși rolul unui Bonaparte, și se temea de aceea că generalul Kornilov i-ar putea fi un rival. Era, dacă vrem, o problemă cu doi cavaleri salvatori ai națiunii și-un singur cal alb. Asta nu înseamnă că mulți din susținătorii lui Kornilov nu îl îndemnau pe acesta să elimine pur și simplu guvernul provizoriu. Uniunea Ofițerilor, de exemplu, întocmise un plan de lovitură de stat militară, în timp ce o conferință a oamenilor publici pe la mijlocul lui august, la care participaseră în majoritate kadeți și oameni de afaceri cu vederi de dreapta, îl încurajau în mod explicit pe Kornilov într-o astfel de direcție. În centrul acestor cercuri de dreapta se afla Vasili Zavoiko, o figură mai degrabă de reputație îndoielnică - speculator imobiliar, investitor industrial, jurnalist și intrigant politic - care după spusele generalului Martinov, acționa ca ghid personal al generalului Kornilov, am putea zice chiar ca mentor al lui în toate privințele. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  29. ^ Conferința de la Moscova a marcat căderea morală a lui Kerensky: cele două luni între acest eveniment și momentul preluării puterii de către bolșevici n-au fost de fapt decât o lungă agonie a guvernului provizoriu. Acesta a fost momentul când intelighenția democratică, care a făcut atât întru crearea cultului lui Kerensky, a încetat să-l mai simpatizeze. Kerensky, scria Gippius pe 14 august, este un vagon de cale ferată deraiat. Se agită în toate direcțiile fără nici o convingere. E un om aproape terminat; și se pare că finalul lui va fi unul dezonorant. Kerensky era perfect conștient de propria-i decădere. "Sunt un om bolnav", i-a zis el lui Savinkov trei zile mai târziu. "Nu, de fapt nici măcar asta: Sunt mort și nu mai sunt pur și simplu. Am murit la conferință ". Se pare că nu mai era decât o chestiune de timp până când va dezarma în fața lui Kornilov. Sub presiunile din ce în ce mai mari ale lui Savinkov primul ministru promite să adopte reformele acestuia, conștient însă că asta îl va reduce la doar statutul de marionetă care dă legitimitate dictaturii militare. Dar apoi, brusc, Kerensky a găsit o cale de ieșire sub forma unei intervenții a lui V.N.Lvov, un deputat octombrist al celei de-a patra Dume, mai recent numit Procurator (șeful mirean) al Sfântului Sinod, și care și-a luat sarcina de a media între prim ministru și Kornilov. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  30. ^ Victoria lui Kerensky asupra lui Kornilov reprezenta în același timp și o înfrângere politică pentru el însuși. Kerensky câștiga puterile dictatoriale, dar pierdea autoritatea reală. "Prestigiul guvernului provizoriu", scria Kerensky soției lui, "a fost complet distrus de afacerea Kornilov; și asta l-a lăsat aproape fără nici un susținător." Directoratul format din cinci persoane care a fost înființat la 1 septembrie și care a servit drept fragilă structură pentru propria dictatură a lui Kerensky până când chestiunea puterii a fost rezolvată la Conferința Democratică de la mijlocul lui septembrie, era compus din mediocrități anonime. Singura realizare a acestei farse a fost declararea Rusiei republică, deși asta era un prerogativ al Adunării Constituante. Era tipic pentru un guvern care exista numai pe hârtie: nimeni nu-l băga în seamă. În afara coridoarelor Palatului de Iarnă, toate decretele lui Kerensky erau ignorate. Exista un vid de putere și nu mai era decât o chestiune de timp până când cineva va îndrăzni să-l umple. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  31. ^ "Într-un ultim și disperat efort de a mobiliza națiunea pentru apărarea poziției pe care o reprezenta, Kerensky convoacă o Conferință de Stat la Moscova. Aceasta a avut loc între 12 și 14 august în teatrul Balșoi, primul ministru sperând că astfel se va reconcilia stânga și dreapta, fapt care ar întări centrul politic de care el însuși depindea; pentru asta a alocat un număr important de locuri delegaților moderați din zemstvo-uri și cooperative. […] Asistând la sesiunea de deschidere, Kerensky trebuie să fi disperat, totuși: polarizarea țării era perfect oglindită în poziționarea participanților în auditoriu, la dreapta fiind așezați membrii partidelor clasei mijlocii, bancherii, proprietarii de fabrici și membrii Dumei în redingotele lor cu gulere scrobite, în timp ce la stânga îi înfruntau ca-ntr-un război, delegații Sovietului în tunicile lor muncitorești și-n uniformele lor soldățești. Scena amintea de deschiderea Dumei din 1906; cele două Rusii nu se apropiaseră o iotă de atunci. Bolșevicii au decis să boicoteze conferința și au făcut apel la o grevă în tot orașul. Tramvaiele nu mergeau, iar restaurantele și cafenelele erau închise, inclusiv propriul bufet al teatrului, astfel încât delegații au trebuit să consume doar ce-și aduseseră. […] Conferința din Moscova a marcat prăbușirea morală a lui Keresky: cele două luni care s-au scurs din acest moment până la preluarea puterii de către bolșevici n-au fost decât o lungă agonie a Guvernului provizoriu. Acesta a fost momentul din care intelectualitatea democratică, care făcuse atât de mult pentru a crea cultul lui Kerensky, a încetat să-l mai iubească. Gippius scria în jurnal pe data de 14 august: Kerensky este un vagon deraiat, care se clatină și se leagănă penibil și fără nici cea mai mică convingere. E un om aproape terminat; și se pare că finalul îi va fi fără onoare. Kerensky însuși era perfect conștient de propriul deces: acesta îi spunea lui Savinkov trei zile mai târziu: Sunt un om bolnav. De fapt nu chiar: Am murit deja, și nu mai sunt deloc. La Conferință am murit." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  32. ^ Preluarea puterii este prezentată adesea a fi rodul unei conspirative lovituri de stat contra unui guvern democratic. Prezintă toate elementele unei lovituri de stat - deși una căreia i se făcea mare publicitate în presă - cu excepția faptului că o lovitură de stat presupune preluarea de către puciști a unei mașinării de stat funcționale. Dar așa cum poate fi argumentat, în Rusia momentului nu exista așa ceva din februarie încă. - The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.
  33. ^ "Toate aspectele revoluției au fost temeinic analizate de istorici, însă niciunul nu s-a bucurat de o atât de mare atenție ca istoria mișcării revoluționare. Asta e de înțeles: revoluționarii luptând contra regimului țarist represiv erau gata să-și sacrifice viața pentru cauza în care credeau cu tărie. Mulți dintre ei erau bărbați extraordinari și femei extraordinare, și istoria vieții lor e fascinantă. Totuși ar fi o eroare să căutăm o explicație a revoluției în activitatea elementelor subversive subterane; pentru că nici regimul țarist și nici guvernul provizoriu n-au fost dărâmate de revoluționari, sau în primul rând măcar de către muncitori și țărani nemulțumiți. Ar putea fi mai rodnic să privim evenimentele din 1917 ca prăbușirea a două sisteme de guvernare diferite, primul autocratic și apoi cel liberal." - p. 14 din "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
  34. ^ "Reuniunea crucială din 10 octombrie a pus pe agenda bolșevicilor o revoltă armată, dar n-a fost fixată o dată precisă. În plus, majoritatea conducătorilor bolșevici se opuneau încă cererii lui Lenin de a fi declanșată imediat o insurecție, în timp ce alții o amânau pentru un moment dintr-un viitor îndepărtat. Rezoluția din 10 octombrie este una dintre cele mai bune rezoluții ale Comitetului Central, declara Mihail, Kalinin, dar când va fi ea declanșată este nesigur, probabil într-un an din acest moment." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  35. ^ "Întorcându-se în capitală, unde trăia sub acoperire în apartamentul unui muncitor membru de partid (Margarita Fofanova), Lenin a convocat o reuniune a Comitetului central al Partidului bolșevic pe 10 octombrie. Decizia de a se pregăti o insurecție armată a fost luată la această reuniune. […] Din cei 21 membri ai C.C. numai 12 au fost prezenți. Cea mai importantă hotărâre în istoria partidului bolșevic - de a lansa o insurecție armată - a fost luată deci de o minoritate a Comitetului central, ea fiind adoptată cu 10 voturi pentru și două împotrivă (Kameniev și Zinoviev). Asta, de fapt, a fost o lovitură leninistă în partidul bolșevic. O dată în plus, Lenin a reușit să-și impună voința asupra restului conducătorilor partidului. Fără influența sa personală hotărâtoare, e greu să ne imaginăm o capturare a puterii de către bolșevici." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  36. ^ "Revoluția din octombrie n-a fost declanșată nici ca urmare a vreunui plan al lui Lenin, nici ca urmare a vreunui plan al Congresului Sovietelor, ci din cauza unui gest al lui Kerensky, care s-a dovedit a fi cel de-al doilea moment norocos al lui Lenin. Guvernul, care se temea de cererile din ce în ce mai insistente pentru acordarea puterii Sovietelor și a extinderii influenței bolșevicilor, a decis să dea o lovitură tactică acestora. În orele mici ale dimineții de 24 octombrie, guvernul a trimis militarii cadeți (elevi de la școlile militare) să închidă două jurnale bolșevice. Muncitorii tipografi au alergat la sediul bolșevicilor să anunțe conducerea, unde liderii Sovietului (sfatului, consiliului ales al orașului), declarând că din nou contra-revoluția își ridică capul, au făcut apel la soldați și detașamentele de muncitori înarmați ca să apere Sovietul și revoluția și să garanteze posibilitatea deschiderii Congresului Sovietului în ziua următoare. Poziția bolșevicilor era una pur defensivă." - "Russian Revolutions Of 1917" în "Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction", Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p. 2272-2284.
  37. ^ Preluarea puterii este prezentată adesea a fi rodul unei conspirative lovituri de stat contra unui guvern democratic. Prezintă toate elementele unei lovituri de stat - deși una căreia i se făcea mare publicitate în presă - cu excepția faptului că o lovitură de stat presupune preluarea de către puciști a unei mașinării de stat funcționale. Dar așa cum poate fi argumentat, în Rusia momentului nu exista așa ceva din februarie încă. - "The Russian Revolution: A Very Short Introduction", Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.
  38. ^ "Era impresionat în mod special de zelul revoluționar al letonilor: ei erau gărzile lui de corp și în primele zile ale regimului sovietic, majoritatea cekiștior de seamă ai elitei Armatei roșii. (Lațis, Eiduck, Peters, Smilga). Bolșevicii din Riga au controlat Sovietul local începând cu primele zile ale lui august, iar Lenin se gândea acum să importe principiul puterii Sovietului în Rusia. […] Într-o scrisoare către Smilga, unul din tovarășii lui cei mai apropiați pe timpul verii când era în exil, Lenin s-a exprimat cât se poate de clar în sensul că vedea insurecția din Petrograd drept o invazie militară din regiunea baltică." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  39. ^ "Starea de spirit ambivalentă a străzii reprezenta principalul motiv de îngrijorare. Toți resimțeau oboseala generală și nemulțumirea cu regimul lui Kerensky. Războiul se prelungise mult prea mult, oamenii se săturaseră de cozile de-o jumătate de noapte pentru pâine, și se răspândise în fabrici și cazarme senzația că situația nu mai putea fi îndurată. Dar ar fi ieșit ei muncitorii și soldații Petrogradului la o revoltă? Mulți își aminteau zilele lui iulie, pierderea locurilor de muncă și represiunile care au urmat, și erau reticenți la ideea de a risca o altă înfrângere. Organizația Militară Bolșevică, care lua mai direct pulsul cartierelor mărginașe ale capitalei, a avertizat în mod repetat asupra faptului că deși muncitorii și soldații erau profund nemulțumiți și simpatizau cu sloganurile lor, nu erau totuși încă gata să iasă la apelul partidului, deși ar ieși în stradă la apelul Sovietului dacă acesta se afla în pericol." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  40. ^ " - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  41. ^ "Cu conspirația bolșevică acum publică, conducătorii Sovietului s-au decis să amâne Congresul Sovietelor până pe 25 octombrie. Ei sperau că o amânare de cinci zile le va oferi șansa să-și adune suporterii din provinciile îndepărtate. În realitate asta a dat doar ocazia bolșevicilor de a se prepara pentru revoltă. Mai mult, a dat credibilitate acuzei proferate de bolșevici că leaderii Sovietului plănuiau să abandoneze total ideea de a ține Congresul Sovietelor. E clar că aceștia regretau acum că l-au convocat: când au făcut asta, la momentul Conferinței democratice, ralierea maselor la bolșevici încă nu era complet evidentă; dar pe măsură ce Cogresul se apropia, aceștia realizau că acolo îi așteaptă înfrângerea." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996). (With the Bolshevik conspiracy public knowledge, the Soviet leaders resolved to delay the Soviet Congress until 25 October. They hoped that the extra five days would give them the chance to muster their supporters from the far-flung provinces. But it merely gave the Bolsheviks the extra time they needed to make the final preparations for their uprising. Moreover, it lent credibility to their charge that the Soviet leaders were planning to ditch the Soviet Congress altogether. It is certainly true that they had regrets about calling it in the first place: when they had done so, at the time of the Democratic Conference, the swing to the Bolsheviks had not yet been fully apparent; but as the Congress approached, they realized that defeat stared them in the face.)
  42. ^ "Lenin își justifica nerăbdarea cu argumentul că orice amânare a capturării puterii l-ar pune pe Kerensky în poziția de a organiza măsuri represive împotriva unei astfel de tentative: Petrogradul va fi abandonat germanilor, sediul guvernului va fi mutat la Moscova iar Congresul Sovietelor însuși va fi interzis. Asta era, firește, absurd. Kerensky era destul de incapabil de astfel de acțiuni hotărâte și, în orice caz, așa cum sublinia Kámeniev, guvernul era incapabil să pună în practică orice intenții contra-revoluționare. Unele scrieri ale lui Lenin din această perioadă sugerează că acesta inventa în mod intenționat pericolul unei represiuni pentru a întări astfel propriile argumente pentru o insurecție preventivă, deși rămâne posibil să fi fost atât de rupt de realitatea Rusiei, refugiat fiind în Finlanda din iulie, încât chiar să fi crezut ce susținea. Existau, firește, zvonuri, în presă, despre o intenție a guvernului de a evacua capitala în octombrie, iar acestea, fără îndoială, i-au întărit convingerea că izbucnise un război civil, și că o victorie militară va reveni celui care va îndrăzni să lovească primul." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  43. ^ Pe 20 iunie regimentul întâi mitraliere a primit ordinul să trimită 500 de mitraliere cu echipajul lor pe front, unde, se spunea, erau foarte necesare pentru a sprijini ofensiva. Din februarie când avusese loc revoluția, nici măcar o singură unitate din garnizoana Petrograd nu fusese trimisă pe front. Asta fusese una din condițiile puse de Sovietul Petrogradului la înființarea Guvernului Provizoriu. Soldații credeau că au făcut revoluția și de aceea erau îndreptățiți să rămână în Petrograd ca s-o apere împotriva unei contra-revoluții. Guvernului Provizoriu era și el mai mult decât conștient că trăia la mila sfertului de milion de soldați ai garnizoanei orașului. Până acum n-ar fi îndrăznit să încerce să-i scoată din capitală, dar prin iunie prezența acestor unități de mitraliere a devenit o amenințare majoră contra existenței guvernului. Și unul din motivele principale ale ofensivei era în mod indubitabil trimiterea lor pe front. Ministrul de Externe Tereșcenko a recunoscut asta în discuția cu ambasadorul britanic, când a afirmat în iunie că "ofensiva ne va permite să luăm măsuri contra garnizoanei Petrogradului, care este pe departe cea mai rea dintre toate și dă un prost exemplu celorlalte"; asta în timp ce Kerensky sublinia în mod repetat că "țelul ofensivei este de a restabili ordinea în spatele frontului." Notele personale ale lui Lvov, recent descoperite în arhiva rusească, confirmă faptul că în lunile mai și iunie guvernul lua în calcul în mod serios mutarea capitalei la Moscova. Erau permanente zvonuri despre abandonarea iminentă a Petrogradului în mâna nemților; și mulți din clasa medie "patriotică" se rugau ca aceste zvonuri să fie adevărate (era un clișeu pe la serate ideea că "numai Kaiser-ul poate restabili ordinea"). […] Pe 21 iunie membrii regimentului mitraliere s-au decis să răstoarne Guvernul Provizoriu dacă acesta continua să-i amenințe cu "spargerea acestui și altor regimente revoluționare" prin trimiterea lor pe front. Zeci de alte unități ale garnizoanei care primiseră ordinul de participare la ofensivă au adoptat rezoluții similare. Organizația Militară Bolșevică a încurajat ideea unei revolte armate, și s-a transformat chiar într-un comandament dedicat capturării capitalei. Însă Comitetul Central al partidului a continuat să îndemne la reținere. Era același conflict de politici ca și în 10 iunie, cu leaderii cei mai la stânga din Comitetul Vîborg și Organizația Militară doritori să ia puterea pe valul de violență a avangardei Petrogradului pe de-o parte, și leaderii naționali ai partidului, mai prudenți, și care se temeau că o revoltă eșuată ar putea antrena o reacție anti-bolșevică la nivelul întregii țări pe de cealaltă. Provinciile, spuneau ei, nu sunt gata pentru o revoluție socialistă și preluarea prematură a puterii în capitală probabil ar fi rezultat într-un război civil în care Petrogradul roșu, la fel ca și Comuna din Paris, ar fi fost înfrânt de provincie. Asta a afirmat Lenin însuși la o conferință a Organizației Militare Bolșevice pe 20 iunie. […] Dar Lenin avea puțin control asupra locotenenților lui. Pe 29 iunie acesta a plecat în Finlanda la o "dacea" (casă de vacanță) a unui prieten, plângându-se de dureri de cap și oboseală. Conducerea partidului i-a alunecat din mâini, în timp ce Organizația Militară se pregătea de insurecție. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
  44. ^ (Kerensky) A început chiar să se roage ca bolșevicii să facă o mișcare, crezând naiv că asta i-ar putea da lui o șansă de a-i termina odată pentru totdeauna. "M-aș și ruga numai să se producă această revoltă", i-a spus el lui Nabokov pe 20 octombrie. "Am la dispoziție forțe mai mult decât e necesar. Vor fi pur și simplu striviți." Încrezător în propria victorie, Kerensky a declarat război bolșevicilor. A anunțat planul de a transfera grosul trupelor garnizoanei Petrogradului pe frontul de nord, unde germanii avansau înspre capitală. Ca și în ajunul crizei din iulie, primul ministru percepea amenințarea militară germană ca pe o excelentă scuză pentru debarasarea capitalei de soldații ei rebeli; și trebuie să fi mizat pe ideea că, așa cum s-a întâmplat în iulie, dispersia garnizoanei va provoca o revoltă bolșevică prost planificată. Dar asta, era, firește, o eroare fatală. Anunțul primul ministru a dat credibilitate acuzei bolșevicilor că în cercurile guvernamentale se urzea un complot antirevoluționar - acuză de care aveau nevoie ca să obțină sprijinul pentru o revoltă în imediată. Bolșevicii susțineau că Kerensky plănuiește să abandoneze capitala ca să închidă Congresul Sovietelor și să înăbușe astfel revoluția. Aceste temeri au atins punctul culminant atunci când Rodzianko, fostul președinte al Dumei, l-a îndemnat pe Kerensky să facă exact acest lucru, asta într-un discurs care a fost relatat pe larg în presă sub titlul "La dracu' cu Petrogradul!" - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  45. ^ "Revoluția din octombrie n-a fost declanșată nici ca urmare a vreunui plan al lui Lenin, nici ca urmare a vreunui plan al Congresului Sovietelor, ci din cauza unui gest al lui Kerensky, care s-a dovedit a fi cel de-al doilea moment norocos al lui Lenin. Guvernul, care se temea de cererile din ce în ce mai insistente pentru acordarea puterii Sovietelor și a extinderii influenței bolșevicilor, a decis să dea o lovitură tactică acestora. În orele mici ale dimineții lui 24 octombrie, guvernul a trimis militarii cadeți (elevi de la școlile militare) să închidă două jurnale bolșevice. Muncitorii tipografi au alergat la sediul bolșevicilor să anunțe conducerea, unde leaderii Sovietului (sfatului, consiliului ales al orașului), declarând că din nou contra-revoluția își ridică capul, au făcut apel la soldați și detașamentele de muncitori înarmați ca să apere Sovietul și revoluția și să garanteze posibilitatea deschiderii Congresului Sovietului în ziua următoare. Poziția bolșevicilor era una pur defensivă. În decursul întregii zile de 24 octombrie, forțe pro-guvernamentale și pro-Soviet s-au confruntat în mod repetat în cursul unor confuze episoade pentru controlul unor clădiri și construcții (podurile) cheie ale orașului. Forțele pro-Soviet erau mai numeroase, cu un moral mai ridicat și mai decise în acțiunile lor - nimeni nu voia să moară pentru Guvernul provizoriu - și pe la miezul nopții ele controlau cea mai mare parte a orașului, practic fără să tragă un foc de armă." - "Russian Revolutions Of 1917" în "Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction", Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p. 2272-2284.
  46. ^ Faptul remarcabil al insurecției bolșevice este că aproape nici unul din liderii bolșevici n-a dorit ca ea să aibă loc până doar cu câteva ore înainte ca ea chiar să aibă loc. Până târziu în seara de 24 octombrie, majoritatea membrilor Comitetului Central și al CMR-ului (Comitetul Militar Revoluționar) n-au avut intenția să răstoarne guvernul provizoriu înainte de deschiderea Congresului Sovietului programat a avea loc în ziua următoare. Troțki, care în lipsa lui Lenin asigura practic conducerea partidului, a subliniat în mod repetat importanța disciplinei și răbdării. În dimineața lui 24 octombrie Kerensky a ordonat închiderea a două jurnale bolșevice. Troțki a refuzat să răspundă la această provocare, ordonând doar ca CMR-ul să fie pus pe picior de alertă: instalațiile cheie ale orașului trebuie capturate ca măsură defensivă contra oricărei alte amenințări "contra-revoluționare". Dar așa cum a declarat la o întrunire cu delegații bolșevici la Congresul Sovietului în după-amiaza aceleiași zile, "ar fi o eroare să folosim fie și un singur tanc din defensiva Palatului de Iarnă ca să arestăm guvernul… Aceasta e apărare, tovarăși, apărare". Mai târziu, în aceeași seară, în Sovietul Petrogradului, Troțky a declarat - și avea bune motive să creadă așa ceva - că "un conflict armat azi sau mâine, în ajunul Congresului Sovietului, asta nu face parte din planurile noastre." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  47. ^ "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Revoluția din Octombrie
  • Oliver H. Radkey. Russia Goes to the Polls: The Election to the All-Russian Constituent Assembly, 1917, Ithaca, Cornell University Press, 1989, ISBN 0-8014-2360-0 xxvi, 171 p
  • Pagina germană Wikipedia despre „Februarrevolution 1917”
  • Richard Pipes, The Formation of the Soviet Union : Communism and Nationalism, 1917-1923, Cambridge, Harvard University Press, 1964, și The Unknown Lenin : From the Secret Archives, New Haven, Yale University Press, 1996..
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Revoluția_din_Octombrie&oldid=16329238