Poligraf

Poligraful (denumit impropriu, dar în mod obişnuit şi detector de minciuni) este un dispozitiv care măsoară şi înregistrează un număr de parametri fiziologici ai unui subiect, cum ar fi tensiunea arterială, pulsul, respiraţia şi conductivitatea pielii, în timp ce acestuia i se pun o serie de întrebări. Se presupune că aceste măsurători sunt indicatori ai unei stări de anxietate care se manifestă odată cu spunerea unui neadevăr. Cu toate acestea, dacă subiectul manifestă anxietate din alte motive sau îşi poate controla în mod voluntar nivelul anxietăţii, atunci măsurătoarea poate duce la rezultate neconcludente.

Istoric

Ideea că minciuna produce efecte fiziologice colaterale este vehiculată din cele mai vechi timpuri. În Africa de Vest persoanele suspectate de crimă erau obligate să dea din mână în mână un ou în cadrul unui ritual. Acea persoană care spărgea oul era considerată vinovată pornind de la premiza că nervozitatea a făcut-o să îl spargă.

Originile poligrafului modern datează din anul 1913, când William Moulton Marston, un student la psihologie în cadrul Universităţii Harvard, a utilizat pentru prima dată valoarea presiunii sistolice ca metodă de detectare a minciunilor. Ulterior a scris o lucrare despre acest subiect în 1915, la terminarea studiilor. A intrat la Harvard Law School şi a absolvit-o în 1918, republicând lucrarea sa despre detecţia minciunilor în 1917. Un dispozitiv mai complex, care înregistra atât presiunea sangvină cât şi reacţia pielii a fost inventat de dr. John A. Larson la Univesitatea din California şi a fost folosit pentru prima dată de poliţia din Berkeley. Dispozitivul lui Larson a fost primul poligraf în adevăratul sens al cuvântului, deoarece dispozitivul lui Marston, menţionat iniţial, înregistra şi vizualiza grafic un singur parametru.

Raportul din 2003 al United States National Academy of Sciences

Acurateţea poligrafului a fost contestată încă din primele momente ale folosirii lui. În 2003, National Academy of Sciences (NAS) a redactat un raport intitulat "Poligraful şi detectarea minciunilor". NAS a arătat în acest raport că majoritatea studiilor legate de poligraf sunt de slabă calitate. Este interesant de remarcat că până în prezent nu s-a publicat niciun studiu stiinţific care să prezinte dovezi convingătoare legate de validitatea testului poligraf. După ce au fost studiate şi analizate numeroase studii despre acest subiect, NAS a identificat 57 dintre ele care "respectau rigoarea ştiinţifică". Aceste studii concluzionau în esenţă că testarea poligraf legată de un anumit incident poate să recunoască adevărul cu o acurateţe mai bună decât norocul pur, dar totuşi departe de perfecţiune". Raportul mai concluzionează de asemenea că nivelul de acurateţe prezentat în aceste studii a fost probabil supraestimat, nivelul real întâlnit în condiţii reale fiind mai mic. [1]

Când dispozitivele poligraf sunt folosite ca intrumente de examinare şi verificare (în chestiuni legate de siguranţa naţională sau în cadrul unor agenţii de securitate, de exemplu), nivelul de acurateţe scade atât de puternic încât "acurateţea sa în ceea ce priveşte delimitarea din cadrul celor testaţi a elementelor periculoase sau potenţial periculoase nu este satisfăcătoare pentru a justifica utilizarea acestor tehnici în astfel de agenţii." Mai exact, NAS a extrapolat că, dacă testul poligraf ar avea un nivel de acurateţe de 80% (nivel care este doar ipotetic, nu şi demonstrat), în cadrul unei testări pe un număr de 10.000 de angajaţi din care 10 ar fi spioni, 8 dintre spioni şi 1598 dintre angajaţii oneşti ar pica testul. [2]