Sari la conținut

Naționalizare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(dif) ← Versiunea anterioară | afișează versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Parte a seriei despre
Capitalism
Concepte

AfacereCapitalCerere și ofertăAntreprenoriatComerț liberCompanieConcurențăDezvoltare economicăPlanificare economicăGlobalizareCorporațieLiberalizareMarginalismMâna invizibilăPiață liberăPiață financiarăInvențieEconomie de piațăEșecul piețeiDrept de proprietatePrivatizareProfitMeritocrațieNaționalizareRecesiuneCriză economicăRegulamentMâna de lucru salariatăBogăție

Sisteme economice

Piață regulatăModelul anglo-saxonModelul nordicModelul asiatic

Teorii economice

Economia clasicăKeynesianismulȘcoala americanăȘcoala austriacăEconomia neoclasicăEconomie de piață

Aspecte sociale

AngajareȘomaj

Origini ale capitalismului

IluminismulRevoluția comercialăFeudalismulRevoluția industrialăMercantilismul

Economiști

Adam SmithJohn Stuart MillDavid RicardoThomas MalthusJean-Baptiste SayMilton FriedmanFriedrich HayekJohn Maynard KeynesAlfred MarshallLudwig von MisesMurray RothbardJoseph SchumpeterThorstein VeblenMax WeberRonald Coase

Vezi și

CorporatismConsumerismGlobalizareAnarho-capitalismLiberalism (economic) • LibertarianismNeo-capitalismProtecționism

Portaluri

Portal capitalismPortal economiePortal filozofiePortal politică

editează

Naționalizarea (sau etatizarea) este o măsură politică prin care se face un transfer al proprietății private în proprietatea statului, o înlocuire a proprietății private cu proprietatea publică. Este opusul privatizării.

Această măsură politică este cunoscută din Antichitate și a dat naștere domeniului public în Roma Antică.

Termenul modern este mai degrabă asociat social-democrației sau naționalismului. Naționalizarea cunoaște epoca sa de aur în Europa între 1945 și 1973, când consensul politic care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial este favorabil naționalizării sectoarelor strategice din servicii și industrie.

Naționalizarea în blocul comunist

[modificare | modificare sursă]

O naționalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic, în perioadă comunistă, printre care România (prin Legea nr.119 din 11 iunie 1948), Albania, Polonia, Republica Cehoslovacă, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Republica Democrată Germană și URSS (incluzând Rusia și alte provincii sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania, Moldova sau Ucraina).

Semantic, termenul de naționalizare a fost folosit voit în mod impropriu de autoritățile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acțiunii de trecere în proprietatea statului. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în comunism a fost o „confiscare”, întrucât nicio compensație materială sau morală nu le-a fost acordată celor cărora li s-au „naționalizat” bunurile.

Naționalizarea în Europa Occidentală

[modificare | modificare sursă]

Însă confiscări de patrimoniu privat au avut loc nu numai în țările conduse de regimuri pe model sovietic, ci și în Occident, acolo unde populațiile și adminstrația postbelică i-au perceput pe deținătorii de capital ca fiind „dușmani”, „străini”, „colaboratori cu regimurile de ocupație” sau doar „profitori de război”: în Franța este bine cunoscut cazul naționalizării-confiscare a companiei Renault.[1] Confiscarea sediului companiei I.G.Farben de către armata americană de ocupație și de către statul german post-nazist (care o va transforma mai târziu în edificiu universitar), este un alt exemplu.

  1. ^ Le capital au XXIe siècle, Thomas Pikettty, Éditions du Seuil 2013.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Naționalizarea României - serial în Jurnalul Național[nefuncțională]