Cruciada din 1101

Cruciada din 1101 a fost o cruciadă minoră formată din trei mişcări separate, organizate în 1100 şi 1101, după succesul primei cruciade. A mai fost numită şi Cruciada celor slabi de înger datorită numărului mare de participanţi care s-au alăturat acestei cruciade după ce se întorseseră din drumul către Ierusalim în timpul primei cruciade.

După succesul primei cruciade, a fost lansat un apel pentru recrutarea de întăriri pentru forţele armate ale nou înfiinţatului Regat al Ierusalimului. Papa Pascal al II-lea, succesorul lui Urban al II-lea, (care murise fără să se poată bucura de victoria cruciadei pe care o iniţiase), a cerut organizarea unei noi expediţii. Papa a chemat cavalerii care juraseră să participe la cruciadă, dar care nu plecaseră niciodată către Ţara Sfântă, sau care se întorseseră din drum mai înainte de a ajunge să lupte. Unii dintre aceşti oameni erau deja subiectul batjocurii publice şi existau presiuni mari ca ei să se reîntoarcă în Orient. Spre exemplu, Adèle d'Angleterre, soţia lui Étienne II de Blois, un cavaler care fugise în 1098 din Antiohia asediată de musulmani, era aşa de ruşinată de fapta soţului său, încât nu-i mai permisese să locuiască în aceeaşi casă cu ea.

Lombarzii

În luna septembrie 1100 a plecat din Milano un grup mare de lombarzi. Acest grup a fost format în principal din ţărani fără experienţă de luptă şi era condus de Anselm al IV-lea, arhiepiscop al Milanului. Atunci când au ajuns pe teritoriul bizantin, cruciaţii au jefuit toate localităţile prin care au trecut şi au fost escortaţi din ordinul bazileului Alexis I într-o tabără din afara Constantinopolului. Cruciaţii nu au fost nemulţumiţi de aceast ordin şi s-au strecurat în capitală, unde au jefuit palatul Blacherne şi au ucis leul care era animalul de companie al împăratului. Lombarzii au fost rapid conduşi peste Bosfor şi şi-au făcut tabăra la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), unde au aşteptat întăriri.

La Nicomedia a sosit în mai un grup mai mic dar mult mai puternic de francezi, burgunzi, germani sub conducerea lui Étienne II de Blois, Étienne I de Burgundia şi Conrad, conetabilul lui Heinrich al IV-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman. La Nicomedia au fost întâmpinaţi de Raymond de Toulouse, unul dintre conducătorii primei cruciade, aflat în acel moment în slujba împăratului bizantin. El a fost numit conducător suprem şi o forţă bizantină sub comanda generalului Tzitas, formată din mercenari pecenegi, a fost trimisă să-i escorteze pe cruciaţi.

Acest grup a mărşăluit până la sfârşitul luni mai spre Dorylaeum, folosind ruta utilizată de Raymond şi Étienne în 1097 în timpul primei cruciade. Ei au plănuit să continue drumul către Konya, dar normanzii, ale căror efective depăşeau toate celelalte contingente luate la un loc, erau hotărâţi să se îndrepte spre nord spre Niksar, unde Bohemund I al Antiohiei era ţinut ostatic de turcomani. După ce au cucerit Ancyra pe 23 iunie şi au predat bizantinilor, cruciaţii s-au îndreptat către nord, unde au fost aproape imediat atacaţi de turci selgiucizi. Turcii i-au hărţuit pe cruciaţi timp de mai multe săptămâni, detaşamentele mai mici răzleţite de coloana principală a cruciaţilor fiind distruse.

Bătălia de la Mersivan

Lombarzii şi-au dat seama de greşeala pe care au făcut-o şi întreaga lor armată s-a îndreptat către răsărit, intrând pe teritoriile turcomanilor. Turcii selgiucizi, care învăţaseră lecţiile înfrângerii din prima cruciadă, aveau acum alianţe cu turcomanii şi cu persanii. La începutul lunii august, armatele aliate musulmane au atacat cruciaţii la Mersivan. Cruciaţii erau organizaţi în cinci divizii: ale burgunzilor, germanilor, francezilor, germanilor şi ale bizantinilor lui Raymond. Lombarzii din avangardă au fost înfrânţi, pecenegii au dezertat, iar francezii şi germanii au fost obligaţi să se retragă. Raymond a fost încercuit şi numai intervenţiile lui Étienne şi Conrad l-au scăpat. Bătălia a continuat şi a doua zi, tabăra cruciată fiind cucerită de musulmani, iar cavalerii au fugit, lăsând femeile, copii şi preoţii să cadă prizonieri şi să fie transformaţi în sclavi de invingătorii musulmani. Cei mai mulţi lombarzi, care erau pedeştri, au fost în scurtă vreme prinşi de turci şi ucişi. Raymond, Étienne de Blois şi Étienne de Burgundia au fugit spre nord la Sinope şi s-au reîntors la Constantinopol cu o corabie.

Cruciaţii din Nevers

La scurtă vreme după ce lombarzii au plecat spre Nicomedia, un nou contingent aflat sub conducerea lui Guillaume al II-lea de Nevers a sosit la Constantinopol. Acest nou grup plecase din Bari, traversase Marea Adriatică şi se îndreptaseră spre Constantinopol fără a provoca incidente, un lucru nobişnuit pentru cruciaţi. Noul grup de cruciaţi a încercat să-i ajungă din urmă pe cei plecaţi spre Nicomedia, dar nu a reuşit să li se alăture. Guillaume a asediat pentru scurtă vreme Iconium (Konya), dar forţele sale nu au fost în stare să cucerească oraşul şi după scurtă vreme a căzut în ambuscada turcomanilor la Heraclea Cybistra. Turcomanii veneau de la Mersivan, unde îi spulberaseră pe lombarzi şi aveau moralul foarte ridicat, fiind hotărâţi să distrugă noul contingent de cruciaţi. La Heraclea aproape toţi cruciaţii din Nevers au fost distruşi, cu excepţia a câtorva conducători, care au reuşit să scape cu fuga.

Francezii şi bavarezii

Imediat după ce Guillaume al II-lea a părăsit Constantinopolul, a sosit o a treia armată condusă de Guillaume al IX-lea de Poitiers , Hugues I de Vermandois, (unul dintre cei care dezertase din prima cruciadă) şi Welf I al Bavariei. Alături de ei se afla Ida de Austria, care era considerată una dintre cele mai frumoase femei ale vremii sale, mama lui Leopold al III-lea al Austriei. Pe drumul spre Constantinopol şi această armată a jefuit teritoriul bizantin şi numai sosirea mercenarilor bizantini şi intervenţia în forţă a conducătorilor cruciaţi a oprit dezordinile şi cofruntarea militară între creştini.

Din capitala bizantină, această armată s-a împărţit în două: o jumate din efective s-a îndreptat direct spre Palestina îmbarcată pe corăbii, iar cealaltă jumate a călătorit pe drumurile Asiei. Această a doua coloană a ajuns la Heraclea în septembrie şi, la fel ca şi armatele cruciate de dinainte, a fost prinsă în ambuscadă de turcomani şi distrusă. Guillaume al IX-lea, Hugues, Welf şi un mic grup de cruciaţi călări au scăpat cu fuga, refugiindu-se în cele din urmă în Tarsus, unde Hugues a şi murit în urma rănilor primite în luptă. Ida a dispărut în timpul luptelor din ambuscada de la Heraclea. Se presupune că a murit pe câmpul de luptă, deşi există o legendă care afirmă că a fost luată prizonieră şi a ajuns să dea naştere lui Zengi, unul dintre marii conducători anticruciaţi de pe la jumătatea secolului al XII-lea.

Urmări

Guillaume al II-lea de Nevers, (care scăpase cu viaţă al Tarsus), şi Raymond de Toulouse s-au alăturat resturilor armatelor cruciaţilor. Sub comanda lui Raymond cruciaţii ajutaţi de flota genoveză au cucerit Tortosa. Din acest moment, cruciada s-a transformat mai degrabă intr-un pelerinaj. Supraviţuitorii au ajuns la Antiohia la sfârşitul anului 1101 şi de Paştele anului 1102 au intrat în Ierusalim. După aceasta, cum jurământul lor fusese îndeplinit, multi s-au întors la casele lor, iar câţiva au rămas să se alăture armatei lui regelui Baldwin I, care a luptat împotriva invaziei egiptene de loa Ramla. Étienne II de Blois a fost ucis în această luptă. Tot în această luptă a murit şi Hugh VI de Lusignan, strămoşul viitoarei dinastii Lusignan din ierusalim şi regatul Ciprului.

Victoriile turcomanilor i-au permis liderului lor, Kilij Arslan, să-şi stabilească noua capitală la Konya şi a ridicat mult moralul musulmanilor, demonstrându-le că armatele de cruciaţi nu sunt invincibile, aşa cum îşi câştigaseră renumele în timpul primei cruciade. Cruciaţii şi bizantinii au dat vina unii pe alţii pentru şirul de înfrângeri suferite, şi nici una dintre forţele creştine nu a reuşit să asigure o cale sigură spre Antiohia, acum, când Kilij Arslan devenise foarte puternic. Dingura cale liberă spre Ţara Sfântă rămăsese cea pe mare, spre marele avantaj al oraşelor-stat italiene. Lipsa unei căi terestre de comunicaţie sigure de la Constantinopol spre Ierusalim i-a permis de asemenea lui Tancred al Galileii, care conducea în acel moment Principatul Antiohiei, să-şi consolideze puterea departe de amestecul bizantin.

Ca urmare a înfrângerilor suferite de această cruciadă minoră, expediţiile creştine care aveau să urmeze (cruciadele a doua şi a treia) aveau să întâmpine dificultăţi uriaşe atunci când au încercat să străbată Anatolia.

Bibliografie

• Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. 2: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East, 1100-1187, Cambridge University Press, 1951.
• Kenneth Setton, A History of the Crusades. Madison, 1969-1989 (disponibilă şi online).