Sublimare (psihologie): Diferență între versiuni
Adăugat {{necategorizate}} (TW) |
m wikizări |
||
| (Nu s-au afișat 4 versiuni intermediare efectuate de un alt utilizator) | |||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
În [[psihologie]], '''sublimarea''' este un tip de mecanism defensiv în care pulsiuni inacceptabile în mediul social sunt transformate în acțiuni sau comportamente acceptabile social. [[Sigmund Freud]] a definit sublimarea pentru prima dată în 1905, în lucrarea ''Drei Abhandlungen zur Sexualtheorie'' (''Trei eseuri privind teoria sexualității''), pentru a avea în vedere un tip particular de activitate umană (creația literară, artistică și intelectuală), fără un raport aparent cu sexualitatea, extrăgându-și forța din pulsiunea sexuală. După Freud, o pulsiune este sublimare în măsura în care este redirecționată către un nou scop non-sexual și care vizează obiecte valorizate social.<ref>Paul Popescu-Neveanu, ''Dicționar de psihologie'', articolul „Sublimare”. Editura Albatros, București, 1978</ref> Înscriindu-se între strategiile defensive ale ''eului'', [[psihanaliză|psihanaliza]] afirmă că este vorba de un procedeu folosit de o persoană pentru a deturna energia sexuală (uneori agresivă) de la scopul său primar și a o angaja într-un nou sistem de investire. Dar față de celelalte mecanisme defensive, sublimarea se diferențiază prin faptul că reușește să schimbe scopul și obiectele și ajunge la o veritabilă descărcare a energiilor pulsionale. |
În [[psihologie]], '''sublimarea''' este un tip de {{ill-wd|Q2866472|3=mecanism defensiv}} în care {{ill-wd|Q1549918|3=pulsiuni}} inacceptabile în mediul social sunt transformate în acțiuni sau comportamente acceptabile social. [[Sigmund Freud]] a definit sublimarea pentru prima dată în 1905, în lucrarea ''Drei Abhandlungen zur Sexualtheorie'' (''Trei eseuri privind teoria sexualității''), pentru a avea în vedere un tip particular de activitate umană (creația literară, artistică și intelectuală), fără un raport aparent cu [[Sexualitate umană|sexualitatea]], extrăgându-și forța din pulsiunea sexuală. După Freud, o pulsiune este sublimare în măsura în care este redirecționată către un nou scop non-sexual și care vizează obiecte valorizate social.<ref>Paul Popescu-Neveanu, ''Dicționar de psihologie'', articolul „Sublimare”. Editura Albatros, București, 1978</ref> Înscriindu-se între strategiile defensive ale ''eului'', [[psihanaliză|psihanaliza]] afirmă că este vorba de un procedeu folosit de o persoană pentru a deturna energia sexuală (uneori [[agresivitate|agresivă]]) de la scopul său primar și a o angaja într-un nou sistem de investire. Dar față de celelalte mecanisme defensive, sublimarea se diferențiază prin faptul că reușește să schimbe scopul și obiectele și ajunge la o veritabilă descărcare a energiilor pulsionale. |
||
În cartea sa ''The Ego and the Mechanisms of Defence'' (1938), fiica lui Freud, [[Anna Freud]], a clasat subliminarea ca fiind unul dintre „mecanismele de apărare” majore ale ''psyche''<ref>Anna Freud, ''The Ego and'' ''the Mechanisms of Defence'', Kamac Books, 2011</ref>. |
|||
==Note== |
==Note== |
||
| Linia 6: | Linia 8: | ||
{{Control de autoritate}} |
{{Control de autoritate}} |
||
[[Categorie: Psihologie]] [[Categorie:Psihanaliză]] [[Categorie: Mecanism de apărare]] [[Categorie: Sexualitate]] |
|||
{{necategorizate|date=octombrie 2024}} |
|||
Versiunea curentă din 12 octombrie 2024 15:53
În psihologie, sublimarea este un tip de mecanism defensiv(d) în care pulsiuni(d) inacceptabile în mediul social sunt transformate în acțiuni sau comportamente acceptabile social. Sigmund Freud a definit sublimarea pentru prima dată în 1905, în lucrarea Drei Abhandlungen zur Sexualtheorie (Trei eseuri privind teoria sexualității), pentru a avea în vedere un tip particular de activitate umană (creația literară, artistică și intelectuală), fără un raport aparent cu sexualitatea, extrăgându-și forța din pulsiunea sexuală. După Freud, o pulsiune este sublimare în măsura în care este redirecționată către un nou scop non-sexual și care vizează obiecte valorizate social.[1] Înscriindu-se între strategiile defensive ale eului, psihanaliza afirmă că este vorba de un procedeu folosit de o persoană pentru a deturna energia sexuală (uneori agresivă) de la scopul său primar și a o angaja într-un nou sistem de investire. Dar față de celelalte mecanisme defensive, sublimarea se diferențiază prin faptul că reușește să schimbe scopul și obiectele și ajunge la o veritabilă descărcare a energiilor pulsionale.
În cartea sa The Ego and the Mechanisms of Defence (1938), fiica lui Freud, Anna Freud, a clasat subliminarea ca fiind unul dintre „mecanismele de apărare” majore ale psyche[2].
